Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:
Să fim amândoi
Ne iubim și simțim bucurie deplină când doar ne gândim să
fim împreună.
Degrabă se-adună furtună de lente petale, ce cade agale
pe fiece stare de noi, amândoi.
Zidim zid de inimi și nu între ele!... Ca lumina să ne
fie zi eternă, care-ar străluci fără să ardă întinderea de uscat, cu praf picat
în unde grele, de stele ce s-au terminat, uscându-se din focul lor, sub lacrimi
căzute din ochii de femeie, pe tălpi de bărbat ce-a plecat departe, dar a rămas
în carte ca parte vie de gând transpus în rând.
Trăim într-o nebună goană de noi împreună, înveliți în
brațe de eroi ce luptau cu pieptul scut și cu gândul mut la ispitele rele, ce-ar
căuta să înghită și stele în ele.
Se caută lumini de inimi ce răsar din gânduri ce iubesc să-și
poată transpune liniștea prin simplul fapt de a exista... care vor să-și fie
aproape indiferent de ape, ori de adâncimea lor, ori de lacrimile curse pe
covorul uscat de-același foc, deloc puțin... ce-ar fi răpus multe în calea lui...
doar că nu-i chiar atât de aprins cât să fi învins chiar și inimile bune, adunate
în munți și grămezi de oseminte sfinte, ce viața și-ar da mereu și mereu,
pentru gândul cuminte.
E liniște bătaia de noi și nu știm ce vrem ori cât putem
duce din ceea ce avem și din ceea ce vedem... totul ne trage pe căi din care să
nu putem răzbate spre locul curat, în câmpul udat cu lacrimi de rouă, ce plouă
din miezul de duh cumpătat, de blândă femeie la piept de galeș bărbat.
E liniște să poți să iei cât vrei și totuși să bei doar
crâmpei de lumină senină, în timp ce-agale trece, în brațe unite, iubite.
Ne e bine să fim amândoi, în stări curate de noi, ce curg
ca ploi de cuvinte și ca veșminte de gând împăcat, precum un galeș amurg de emoții,
ce naște primăvară, dincolo de el.
Mi-ești prea bărbat să renunț să mă lupt să răzbat și să
fac să te am... sunt prea femeie ca să nu plâng de dor când mâinile mele te vor
ca pe un fecior de împărat cu părul bălai și inima plină de Rai.
Să-mi stai mai aproape, chiar de se vrea zid între
ape!...
E timp să se-adape mâinile mele cu tine – spre viața ce
vine...
Pentru că tu!
Eu îți scriu...
Pentru că nu-i zid care să ne despartă!
Pentru că te port în stări și în fiecare atom.
Pentru că tu-mi ești univers mie, bărbate!...
Pentru că inima mea bate în ritmul inimii tale.
Pentru că noi nu știm să fim separați.
Pentru că exiști și pentru că eu exist.
Eu îți scriu!
În mijloc de piept
Mi-am pus mintea să lege cuvinte;
Fierbinte metal cădea peste foi...
Din noi se pierdea iubirea cuminte,
Lăsându-ne reci, în câmp cu noroi...
Scriam cu năduf și sete nebună...
Din lună curgea lumină puțină...
În mijloc de piept simțeam cum se-adună
Furtună de stări ce bate haină.
Tu-n golul de prag stăteai rezemat...
“Ți-a stat licărirea de noi amândoi...”,
Ziceai către mine, în fel cumpătat,
De parcă și pomii căutai să-i îndoi
Cu-a tale emoții ce rup din pănuși,
Din stratul de muguri de apă seduși,
Din frunzele multe, din ochii supuși...
Din mâinile mele ce scriu cu cenuși
De stele picate, ce pică mereu
Pe gânduri dictate din lanul cu spini,
În dăți ce ne leagă de ochi mai străini...
Eu nu te mai știu... demult ai plecat...
Plecat-am și eu, cu frunze alai...
Tu stai, ori te duci pe drum decorat
Cu muguri de floare din câmpuri de mai...?
Eu nu te cunosc, deloc nu te știu!...
Ești viu, ori trăiai în minte la mine...?
Cum cine vorbesc când scrisul mă vrea
O slugă hapsână de rafturi mai pline...
Ce-ar ține doar praful din dungi de perdea
Ca amplă mișcare de fapte senine...
Tot vin și se duc lumini care-ar sta
Legate din mine, de inima ta...
Mi-e muză tăcerea ce doar ar tăcea...
Cum tace și lumea din inima mea...
De parcă să scriu mi-e drumul cel drept,
Ce duce la tine, din miezul de piept...
În fumul de tămâie
Te văd în fumul de tămâie și mă sfiesc să te privesc.
Pe mine praful se depune din pașii care se grăbesc
Să fugă iute înspre tine și să te-atingă din priviri...
Însă când trupul ți-aș cuprinde, al meu se umple
de-amintiri
Atât de pline de trăiri ce caută somnul cel de veci...
Iar când mi-e cel mai pace mie, tu-încet, de lângă mine
pleci...
S-a ofilit grădina-n Cer de când te-așteaptă să revii...
De-ar fi să treci pe lângă mine, ai vrea să mă mai poți
iubi?
Ar fi frumos că trei minute să mă mai strângi la piept cu
dor,
Ca din a tale brațe calde, spre casa cea din cer să
mor...
Și să mă nasc acolo vie, cum mie-mi place să trăiesc...
Tu să tresalți de bucurie, simțind ce tare te iubesc...
Lângă pieptul de bărbat
Te-am visat așa de clar, în senzații de curat!...
Mă strângeai în fel avar lângă pieptul de bărbat.
Nimeni n-avea ce să zică, nimeni nu se lua de noi...
Camera ce pare mică ne părea în vis zăvoi.
Și era mai lungă noaptea, stele nu erau pe cer...
Lângă trainice clădiri, găuri de vid căutau reper
Să te ia de lângă mine, să te pună-n alte foi,
Scrise din trăiri puține, care n-aveau loc de noi...
Însă eu țineam la tine, tot așa cum fac mereu...
Și-am trecut prin val ce vine... ce-ar fi curs în drumul
meu...
Și-am ales să fie bine, am ales să salt în timp...
Atârna de mine greu traista plină de răstimp.
Fiindcă tu-mi ești bucurie ce mă-îmbie să iubesc,
Iar în stări de duioșie pentru tine mă trezesc.
Nu-înțeleg de ce în seară zbiară pieptul că te vrea,
Iar când se trezește, iară, tot pe tine te-ar căuta...
Se zvonește-n mintea că te-ai pus stăpân pe ea
Și că toate ce-s a mele, eu doar ție ți le-aș da...
Te caut în vise
Dragul meu, te caut în vise, te provoc să mă atingi,
Însă tu, cu-a tale jocuri, focul din priviri îmi stingi...
Și se face întuneric, iar ulucele răsună...
Căci din toate câte-s noaptea, numai apele se-adună
Peste geamul meu, pe mine... și pe piatra de izvor...
Peste timpul care vine... și pe altele ce mor.
Este limpede cristalul, te zăresc, dar nu mă vezi...
Dacă m-ai vedea aproape, cât de mult în mine crezi
Că te-aș prețui cu gândul, și cu ochiul cel închis?
Care prin iubirea noastră, în clipiri mi s-a deschis...
Bate vântul, trece valul, tu deloc nu-mi mai vorbești...
Mă smintești de cauți spre mine, din priviri să mă
lovești...
S-a făcut din nou lumină, noapte trece ceas de ceas...
Clipe multe se termină, din acelea ce-au rămas.
Când mai vii pe la fereastră, să mă cauți cu ochii tăi?
Să se uite-ai mei la tine, opintiți a gol, în văi...
Căci enigmă mi-ești tu mie, o enigmă cea mai vie!
Care poate ca din toate cea mai cel mai cel să-mi fie.
Piatră
Stânci și
piatră ferecată apăsată-n jurul ei,
Munți cu
poala încărcată de parfum din flori de tei...
Potecuța
pare mică, străbătută de izvor,
Ca un nor
ce se ridică într-un vălătuc de dor...
“Strig,
dar nimeni nu m-aude, cine oare m-ar salva
Dintr-o
negură de piatră unde nimeni n-ar intra...?
Plânsul
meu se face mic, strigă vara cu scântei,
Sânzienele-mi
țin focul care-a ars în ochii mei...
Colțurile
de cristale strălucesc în jurul meu,
Oare mi-e
destin doar mie să-l găsesc pe Dumnezeu?”.
Aș fi vrut ca tu să
fii
Fiecare
ceas ce trece
Mă aprinde
și mai rău.
Am ajuns
să văd în minte
Ca prin
ceață, chipul tău...
Fiecare om
ce trece
Aș fi vrut
ca tu să fii,
Ca măcar de
la distanță
Să te pot
cumva simți.
Înăuntru-i
râu de lavă,
Care arde
zi de zi.
Câte pagini
despre tine
Am în
minte, dacă-ai ști!...
Simt că
suntem doar destine
Ce
nicicând nu pot vorbi;
Eu te
scriu într-o poveste
Și te fac
să mă iubești...
O termin
și nu mai este
Locu-n
care tu trăiești...
Dacă-ar fi
să fie vie
Dragostea
ce tu mi-o dai,
N-aș mai
scrie-n poezie
Despre cum
aș vrea să-mi stai,
Să te
strâng la piept cuminte,
Ca să-ți
placă să mă ai...
Să mă
porți printre cuvinte
Până-n marginea
de plai,
Unde-i loc
de jurăminte
Ce ne-ar
ridica în Rai...
Scriu
degeaba, nu m-ajută!...
Nu te scot
din capul meu
Nici un
munte de coperți
Din
același trist eseu...
Nu e bine
să te chem
Într-o
lume care pică.
E nevoie
să m-aprind
Într-un
zbor ce mă ridică
Din cenușa
minții mele,
Până-n
preajma ta curată...
Ca acolo,
printre stele,
Să îți dau
iubirea toată!...
Încep povești ca să te uit
Încep povești ca să te uit,
Dar iarăși te-întâlnesc...
Și te primesc la mine-n vis,
Căci vreau să te iubesc...
Sfârșesc iubirile frumos,
Căci ele-n mine cresc...
Dar uit să scriu că pe cuprins,
Eu nu te mai găsesc...
De dorul tău eu mă smintesc
Și tot ce fac e carte.
Urăsc să nu te știu deloc
De parcă ne desparte
Un infinit de veșnicii
Ce nu s-au aranjat,
Ci se clădesc din galaxii
De cer care-a picat...
Noi tot picăm? Ori pic doar eu?
De parcă te-am lăsat
Să-ți tipărești al tău eseu
Pe gol întunecat...
Și uite cât de mult mi-a stat
Privirea ta în gând...
Plăpând te scriu pe alb curat,
În fiecare rând,
De parcă izvorăsc din gol
Minuni ce n-au habar
Că inimile de copii
În oameni mari dispar.
Eu n-am crescut, rămân la fel...
Ca iar să te-întâlnesc;
În semn că dacă-aș scrie altfel,
Eu n-o să mai greșesc...
Mă lași la pieptul tău curat,
Să gust din aura ta,
De om creat așa bărbat
În vrednicia sa...?
Din piept să-ți salt până-n văzduh,
Pe stele ce răsar,
Când ochii mei îi las în jos
Și visele-mi apar...
E nebunie iar și iar
Să nu vrei să iubești...
M-aș arunca din lumea asta
În ochii bărbătești
Ce m-ar ținti așa duios
Cum numai tu o faci!...
Ca printre vuietele toate,
Doar scrisul meu să-l placi!...
Ce tot mai aproape vor
Ce-o mai fi și cu iubirea?
Ne unește-n gând și-n dor
Să ne pună-n cerc de brațe
Ce tot mai aproape vor...
Suntem oameni ce respiră
În același gând pribeag;
Oare ne iubim bezmetic,
Fără margini de meleag?
Poate de iubim departe,
Într-o lume fără hărți,
Printre litere de titluri
Și-n coperțile de cărți...
Cum ar fi să fim aproape,
Fără limite-între noi,
Tremurând de bucurie
Pe cearșafurile-foi...?
Poate e cu mult mai bine
Să gustăm din vraja ei,
Care vrea ca între brațe,
Mai aproape să mă iei...
Liniște se face-n minte...
Poeziile sporesc...
Nu te strâng la pieptul meu,
Dar cumva eu te iubesc!...
Pare straniu să-ți vorbesc,
Căci eu nu-ți cunosc menirea...
Poate că te vreau aproape
Ca să-ți gust neprihănirea.
N-aș permite să decazi
Ca să-mi pici în brațe mie,
Eu prefer să-mi fie sete
Și să zac în poezie!...
Îmi e sete să te știu
Ca pe-o umbră de-împrejur...
Doar că nu-i așa firesc
Libertatea să ți-o fur.
Și-uite cum din largi oceane
Mă transpun în spațiul meu,
Pe o pagină de carte
Ce te cere-n ea mereu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu