Alb

Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:

www.lulu.com/Matilda Gagea/Alb

Google Play/Matilda Gagea/ Alb

Datoria femeii

Nimic nu face sens fără dragoste!

Sentiment ce se zbate să tindă spre culmile cele mai înalte ale lui, în limitele condiției noastre umane, tocmai în relația dintre bărbat și femeie, observată în deplinătatea ei trupească și spirituală.

Deși bărbatul este de cele mai multe ori puternic și plin de sobrietate, el are nevoie de multă dragoste pentru a se putea simți împlinit; tocmai acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a creat un partener pe măsură, care să îl completeze, dar să îl și copleșească prin felul ei de a fi, femeie. Ea este și dar, și bătaie de cap, laolaltă, pentru omul născut din duh și țărână.

Dar care-i rolul ei, mai precis? De ce-i femeia atât de importantă în societatea zilei de azi, în care se discută atât de mult despre feminitate?

Cu siguranță că ea-și merită titlul ei de ființă plină de însemnătate, însă nu mi-e clar dacă ea își mai duce la bun final atribuțiile ei, grijile cu care a fost însărcinată.

Oare mai este femeia suficient de femeie?

Oare se mai simte bărbatul suficient de iubit în prezența ei?

Este corect oare felul în care ea se ocupă de sarcinile ei firești, cele acaparate în mod natural prin latura ei spirituală? Adică acea zonă sensibilă, ce ține mai mult de emoții și duioșie...

Se mai oare simte bărbatul deplin alături de femeie, prin grija pe care aceasta i-o oferă și prin respectul adus de ea?

Mai devenim noi, bărbatul și femeia, un tot ce ar putea să reziste în fel etern?

Dar ne mai gândim noi oare la eternitate, de moment ce avem cam toate cele trebuincioase aici?

Nu-i menirea noastră pe acest pământ cam șubred conturată în ideile acestui veac?

Oare am uitat că timpul ne e scurt și că trebuie să ne iubim cu mult mai mult în fiecare zi?

Nu este de-ajuns ca femeia să fie frumoasă!... Iar cu toată strădania ei, bărbatul nu o va percepe mai atrăgătoare în prisma faptului că-și vopsește chipul, ori că-și schimbă culoarea la păr. Ca el să poată să o iubească mai profund și să o păstreze mai aproape de sufletul lui, bărbatul țintește în fel involuntar tiparul ei lăuntric, mai presus de caracteristicile fizice. Iar acel tipar se face descris prin luminile ochilor, prin gesturi, prin atitudine...

Bărbatul care caută dragoste, nu o să ține cont de haine. Și da, cu toate că mulți ar putea să mă judece ca fiind de modă veche, eu consider că un trup acoperit are mari șanse să se dovedească cu mult mai atrăgător decât unul foarte bine lucrat, expus în fel exagerat, ba chiar vulgar.

Bărbatului îi place să descopere. Dacă el poate să vadă totul dinainte, se plictisește. În dragoste mai e nevoie și de mister, și de jocuri de seducție, și de caracteristici copilăroase, și de plâns, și de râs... că așa-i firea umană – noi nu suntem roboți!

În momentul în care ajungem să ne alegem un partener, noi trebuie să ni-l imaginăm ca fiind acolo pe termen lung, poate chiar infinit; asta e dovada de dragoste adevărată.

Păi, atunci mă întreb eu, dacă noi ne alegem partenerul pentru felul în care și-a pus un tricou peste, ori pentru mașina pe care o conduce, ori pentru serviciul pe care îl are... cam ce așteptări avem oare de la acea relație și cam cât de mult credem că ar putea ea să dureze? Ori oare dragostea nu este despre a da, nicidecum despre a avea cerințe de la partener?

Eu am observat felul în care timpul și circumstanțele schimbă oamenii și percepția lor asupra sensului vieții. Sunt foarte puțini cei care chiar se întreabă care e rostul nostru și de ce tânjim atât de mult să avem pe cineva aproape, să socializăm...

Și nu-i despre intimitate, ci e mai mult despre potrivirea de caracter, care e un fapt ce ține de doi oameni într-o relație.

Primești ceea ce cauți, acesta este unul dintre principiile mele.

Ești perceput prin ceea ce expui. Deci dacă vrei ca cineva să îți observe personalitatea, atunci fă-te remarcată prin asta! Nu prin alte închipuiri, care poate că mai mult ar mutila trupul tău frumos lucrat de Dumnezeu, ori firea aia specifică ție.

Și nu e totul despre a lăsa de la tine, ci și despre a-l ține în frâu pe celălalt, dacă ar înclina să o ia pe căi străine.

Este esențial să ne iertăm unii pe alții, dar mai presus de asta, este primordial să ne ascultăm lăuntricul și să ne lăsăm ghidați de stările lui blânde, care nu ne-ar duce niciodată greșit.

Relația dintre bărbat și femeie este despre libertate, dar și despre a cumpăta... despre inovație, modernism, tehnologie, ca un fel de a crea un cămin primitor... dar și despre simplitate, despre flori, despre cerul care știe să-și plimbe norii agale... iar mai presus de toate, relația lor este despre a naște viață aici – și etern, dincolo.

Poate că și bărbații greșesc, crezând că femeile ar ține chiar atât de mult cont de corpul lor bine lucrat, ori de felul în care ei își etalează inteligența... doar că eu nu vreau să scriu atât de mult despre bărbați, ci despre femeie și felul în care ea ar trebui să se armonizeze în prezența lui.

Ea trebuie să fie blajină, dar nu naivă, căci sunt multe ispitele veacului. Femeia trebuie să fie frumoasă, dar nu egoistă, ci mai mult să știe să-și etaleze frumusețea natural dobândită, acea atingere ce ar ști cel mai bine să o facă specială în felul ei, unică.

Nu a fi extravagantă te scoate în evidență, ci a fi tu însăți, a te expune în fel transparent, cu toate emoțiile de care dispui, cu toate stările tale, cu tot mormanul de gesturi ce te-ar acompania.

Poate că multe dintre noi ne lăsăm manipulate de anumite aspecte sociale, de parcă unele caracteristici ale noastre ne-ar transpune într-o poziție inferioară; când poate că bărbatul tocmai asta caută în noi: gesturi firești, banale, simple și deloc picate din altă galaxie.

Este frumos să fim elegante, dar este cu mult mai frumos să avem armonie spirituală și dragoste.

Deci femeie, caută mai mult în sufetul tău și spre sufletul lui, că asta-i fericirea deplină!

Mers

Într-o lume de pini, s-au legat ape.

Era trist decorul; mușchi și ace căzute pe jos...

Eram și eu acolo.

Voalurile de soare îmi picau pe cap și pe umeri.

Pe sub tălpi se simțea ud; nu pământ, ci resturi de ani.

"De ce dacă-i soare, să fie trist?" Am gândit eu.

Atunci vântul mi-a răspuns.

Eu nu l-am înțeles.

Din el picau frunze de altfel de copaci.

Când am deschis ochii mai bine, era mai umbră, iar eu eram mai jos, în alt tip de pădure.

Strigau vârfurile din înaltul meu, doar că eu îmi auzeam mai mult pașii, care se dublau în urma mea.

"Cine ești?" L-am întrebat eu, doar că el nu mi-a zis.

S-a uitat lung la mine după care mi-a copiat amprenta tălpilor.

"De ce-mi iei pașii?" L-am oprit eu.

El m-a privit blajin, ori timid, ori mi-a zâmbit...

"Vrei să mi-i iei tu pe-ai mei?" M-a întrebat el.

De ce să îi iau pașii? Nu am priceput eu; dar se simțea bine...

Pădurea se termina în câmp larg.

Noi o vedeam...

"De-acum e mai bine!...", mi-a pus el mâna peste umăr, prin păr.

Eu nu i-am vorbit. Eu doar l-am privit în fel blajin, ori timidă, ori speriată că nu trăim toate câte le trăim...

El a rămas.

Am rămas și eu...

Pace și liniște, nori agale peste cer, zumzet...

Pentru noi era un fel de Rai.

Iar dincolo de el, noi știam că mai sunt altele, poate tot la fel...

Ori poate chiar mai largi...

Alb

Mi-a fost vis, dar s-a făcut alb...

N-am cerut culori, doar flori de câmp...

Sub deal, pe-același drum, cumva mi-era aproape

Un om cu chip de înger, mai dincolo de ape.

Doar numele-i mai știu, a inimii bătăi...

Dar poate că-i mai simt și-a sufletului văi,

Ce-și suie către mine cărările pe pași...

Mi-e alb în lumea asta, când toamnă, tu te lași

Din miez de primăvară, din vârfuri de păstăi,

Cu focuri de albastru, pe-a sufletului văi...

Primăvară

S-au vopsit în alb dungile de stradă,

Lemnele din gard, pomii din ogradă...

Albă-i pe jumate linia din livadă,

Unde muguri roz stau să se-întrevadă.

 

Soarele se lasă tot mai întețit;

Cade pe pământul rece, umezit...

Și-încălzește munții ce s-au construit

Din grămezi de frunze care s-au strivit.

 

Ies cei mici din casă, se grăbesc afară;

Stau fără căciulă, mătură și zbiară

Că e bucurie și că-i primăvară...

Se deschide startul de-a începe iară

 

Toate de la zero, într-un fel muncit

Peste arătura care și-a topit

Toată iarna grea și-a cuprins-o-n ea, ca pe-un răsărit

Ce-și declară startul bine cuvenit.

Se lungesc pisicii printre gospodine;

Ies bondarii mulți, gâze și albine...

Florile se-înalță și se-înalță bine,

Căci se-anunță vremea care le deține.

Hartă spre sufletul tău

O hartă spre sufletul tău –

Caută-mă-n cuvinte!...

Nimic nu se clatină, zău,

În zarea fierbinte...

Spirale spre inima ta,

Pictate în hărți de nuclee...

Nici orga nu știe-a cânta,

Ca miezul de piept de femeie.

Oră să-mi fii!...

Timp ce nu piere!...

În ochii tăi să mă văd

Cu buze de miere...

Să-ți stau lângă piept, legănat...

Ca apa ce-adulmecă valuri.

Iar ultimul val de-ar veni,

Să-ți stau între brațe, pe maluri...

Nimic nu mă taie de noi –

Nici foi, nici cenuși, nici pustiu...

Eu știu cum mă vreau și ce iau;

Ori ce vreau să fiu!...

Să-mi ierți de greșesc, ori smintesc,

Albul cuminte!...

Dar știi, eu nu știu a-mi opri

Pieptul fierbinte.

Când ne leagă dragostea

De s-ar pune mii hotare și de foc ar tot cădea,

Cine-ar fi să ne separe, când ne leagă dragostea?

Cel mai mare pod de inimi, câmp deschis spre alte zări,

Unde din nimic, sub ceață, se-întrevăd spre cer cărări.

Stai iubire, lângă mine, nu te depărta deloc!

Ce contează cât de strașnic ne lovește-al firii joc...?

Ce-ar putea să ne dezlege ochii obosiți de dor,

Când prin neguri ce tot pică, ei să se privească vor...?

Nu sunt temeri, nu-s nici foi... sunt doar zeci de poezii,

Ce cu-al tău stilou de suflet, tu iubire, mi le scrii!...

Îmi tot pui cerneală-n vene, mă cuprinzi cu stări de jar,

Care se transpun alene, peste-al inimii tipar.

Ce-mi clădești tu-n inimioară? Câte cărămizi mai vrei

Să croiască mâna mea, când te pierd în ochii mei,

Ce se uită la ai tăi și la palmele deschise...?

Mi-ești așa de lângă mine, punte ce mă cară-n vise,

Și-n poiene, și-între flori... și-n a tale mâini cuminți...

Ia-mă veșnic lângă tine, ca doar tu să mă alinți!

Scris

E trecut de miez de noapte, foșnete-mi răcnesc în cap.

Nu sunt vorbe, nu sunt șoapte, nici nu știu cum să mai scap

De senzația ce mi-o dau, ori de focul ce-mi mocnesc...

Iartă-mă stilou de vremuri, că pe tine te jertfesc!...

Parcă mi-a tăcut ecoul zgomotelor de surdin,

Când din alte părți de minte, mii de foșnete se țin

Ca un scai de gândul meu, colorat în geam pictat

Cu amprenta palmei tale, care peste mine-a stat...

E firesc să mai iubesc, nu prea știu cum să m-abțin,

Când din toate câte simt, eu aș face-o mai deplin!...

Te-aș primi cu totu-n piept; cu bagaje, gălăgie...

Cu stiloul tău deștept, ce mi-a scris pe suflet mie.

E cam noapte și-i târziu... ce-aș putea să mai visez?

Căci cam tot ce-aș vrea să știu, e ca-n suflet să-ți pictez

Cu lumină de simțiri ce-au trecut prin palma mea...

“Hai, adormi!...”, mă strigă somnul, care-începe să mă ia...

 

Din pieptul tău nevinovat

Tu n-ai nevoie de speranță, căci ea te vrea ca împărat

Pe-o lume scrisă cu tiparul din pieptul tău nevinovat.

Să nu te pui pieziș la suflet, ci bea din el ca din ulcea!...

Tu vrei doar ceașca, ori izvorul, născut din pieptul ce-ar conta?

Ori poate-ai prefera ograda, sau alte inimi ce-ar lucra

Veșminte din bătăi de ele, ce-n alte valuri te-ar scălda,

În mijloc fraged de câmpie, ori poate-n vârf de inelar...(?)

La cât de mult îmi placi tu mie, te scriu pe rânduri ca pe-un har...

Să nu te întristezi de lume, ci luptă pentru ce-ți dorești,

Ca-n mijlocul de inimi multe, tu mai iubire să nutrești!...

Că nu-i păcat să ceri cu suflet, e mai păcat să n-ai habar

Că fără el în lumea asta – oricât de multe-avem dispar.

 

Când eu în veșnic te-aș păstra

Dar oare cum să mi te-închipui,

Când eu în gând doar asta fac?

De parcă tu-mi trăiești în Ceruri,

În felu-n care eu te plac...

Te simt în rânduri risipite,

Ce mi se leagănă prin păr...

Când lângă mine am copacul

Ce-mi pune-n palme-același măr,

Ce îl tot gust de-atâtea ori,

De-atâtea feluri de fiori...

Când eu n-aș vrea să gust nimic,

Ci să te strâng la piept, cu flori!...

Sub soarele ce piere-n crengi,

În razele ce ne îmbată...

De m-ai visa la fel pe mine,

Ai vrea s-o mai repeți o dată?

Ai vrea să simți cu ochii tăi,

Cum nu mai vezi, ci sorbi lumină...

Cum nu mai dormi, ci pici din vis,

În mijloc fraged de grădină...

Ce ne-ar păstra pe amândoi

În miez de flori ce cresc din noi...

În bucuria de-a iubi

Să ne păstrăm pe alb de foi...

Dar nu-mi răspunde! Nu te-ascult!...

Eu nu te iau din lumea ta!...

Căci eu te pierd în lumea asta...

Iar eu în veșnic te-aș păstra!...

 

Cuptor

Pielea mea se face neagră, urlă porii de pe ea.

Care umbră m-ar cuprinde de sub soare să mă ia?

Eu aș vrea doar umbra ta, însă tu-mi ești soare mie...

Soare-mi ești în lumea asta, peste cerul de hârtie.

Vânt mlădios aș vrea să curgă printre spicele din lan,

Să m-atingă fin, agale, cu un prea firav elan,

Pe sub fluturi ce se-aburcă, ce se-așază, ce plutesc...

De parcă-n cuptor de iulie, nouă vieți pe zi trăiesc.

Știu că tu mă arzi a vară, însă tot îți cer să-mi spui

Cum se poate să mă simt doar a ta și-a nimănui?

Azi te las să-mi pici pe piele, nu-mi rosti deloc cuvinte,

Ci doar caută-mă cu ochii care m-ar iubi cuminte!...

Arzi pe mine a jăratec! Fă-mă să mă vreau a ta!

Cazi din cerul cel înalt, în culori pe pielea mea,

Care n-ar avea nuanțe, ci miros de flori de Rai!...

Vreau cumva de pici aici, lângă mine mult să stai!...

Vreau ca inima să-ți bată în timpanul minții mele,

Iar privirea ta să-mi fie un mănunchi ce naște stele.

Ochii tăi să-i lași în jos, printre spicele de grâu...

Să-ți deschizi în cuget aripi ce ne-ar duce fără frâu

Într-un somn de mii de ani, într-o lume de poveste...

M-am trezit sub flori de vară – tot la fel de cald îmi este...

Care nici nu s-ar mai scrie...

Din a soarelui văpaie, eu mă-îndrept spre alte veri;

Mi s-au ros a mele straie, prinse-n zilele de ieri.

S-a udat pământu-n toamnă, pe sub frunze ce-au căzut...

Spune-i inimii ce-înseamnă felu-n care te-a văzut

Printre porțile cu brumă, lângă pomul cel de veci...

Vină iar în visul meu, iar din el să nu-mi mai pleci!...

Plouă-încet sub geamul meu, pică apă din uluci...

Știu că e cumva și greu, când spre veci de veci mă duci

Cu-ale tale mâini curate, cu surâsul tău nebun,

Sub a cărui multe umbre, în peceți mă descompun,

Și mă fac scrisori de dor, ori portiță de lumini;

Ca din toate câte sunt, numai tu să mă termini,

Și de lacrimi, și de râs, și de rândurile multe,

Care nici nu s-ar mai scrie, ci s-ar pune să te-asculte...

Cel mai necesar

Noi iar ne-am întâlnit pe-o stradă,

Așa duios, în somnul meu...

Cu gânduri mi te-ai pus pe piele

Și până-n mijloc de nucleu...

Tu m-ai simțit la fel de-aproape,

Ori numai eu mi te-am compus

Din simțuri mestecate-n poluri

De minusuri ce duc spre plus?

Tu nu-înțelegi că-i prea a fire!...

Că mi-e străin, că-mi e ciudat,

Ca eu, femeie în gândire,

Să simt cât ești tu de bărbat...

Să înțeleg ce n-aș putea;

Că n-am cuvinte să-mi descriu

Acel ceva din mintea mea,

Ce-mi cere-n mine să te scriu.

Ai ars cu stele-n pieptul meu,

Un teanc de foi din lumea ta;

Mă tem să te citesc cu firea,

Căci ea de-aici de tot m-ar lua,

Și m-ar împinge să te caut,

Să te găsesc la fel de clar,

În visele ce-mi tot apar

Și-n altă negură dispar...

Ca un ceva ce tot te cheamă

Să-mi vii în gânduri iar și iar...

De parcă să te am aproape

Mi-e lucrul cel mai necesar.