Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:
Păcate
E
minunată lumea în care am fost puși!
Dar cine suntem
noi în lumea asta? Care ne este rostul și prin ce anume se definește existența
noastră? Care sunt oare păcatele de care ar trebui să ne căim? Și ce înseamnă
ele mai exact?
Păcate sunt multe.
Doar că de cele mai multe ori nu le vedem, nu le distingem, ori refuzăm să le
acceptăm a fi păcate.
Greșeala noastră
cea mai mare este a vedea și a nu vrea să facem ceea ce e drept și corect și
bun înaintea Celui de Sus; iar El le ține pe toate, căci pe toate le-a făcut; cum
la fel și pe noi ne-a creat – asta înseamnă că noi îi aparținem!
Noi nu suntem doar
o întâmplare, iar ceea ce e menit să se întâmple, se întâmplă mereu, fără să ne
întrebe, fără să țină cont de impresiile noastre, ori de viziunea pe care noi
am putea să o avem cu privire la viața asta, ce-și are și ea atât de multe căi
înspre mai departe.
Și totuși, cumva noi
avem putere decizională asupra a ceea ce ni se întâmplă(ca fapt lăuntric), doar
că nu în fel deschis spre a vedea asta, ci într-o manieră prin care nu
conștientizăm testul a fi test, ori examenul vieții a fi lucrare de control a
întregii noastre existențe.
De fiecare dată
când facem ceva, când interacționăm cu o dilemă, ori când luăm o decizie,
indiferent de cât de insignificantă ar fi acea chestiune, trebuie să deschidem
ochii minții și pe cei ai inimii, ca să decidem lucid și bine, în fel curat, ca
nu cumva decizia noastră să-i afecteze pe alții, ori chiar pe noi înșine.
Este mai ușor a
judeca înainte, decât a regreta după. Și nu mă refer la a-i judeca pe alții, ci
la a analiza faptele; că exact felul în care noi îi judecăm pe ceilalți, este
și felul în care urmează să fim judecați.
Păcate sunt multe,
iar indiferent de cât de multe am șterge din ființa noastră, mereu va rămâne
unul – care mai demult era chiar cel mai mare păcat al nostru, făcut în Rai –
păcatul strămoșesc. Câți dintre noi îl mai știm oare? Ori mai bine zis, câți
dintre noi mai căutăm cale de întoarcere înspre acolo și cam câți ne predăm
temnițelor adânci de infern?
Este greu de
conștientizat. Nu doar greu, e și dureros.
Dar e singura
cale!
Să ne iubim unii
pe alții ne-a fost porunca. Am primit și exemple despre cum se face. Câți
dintre noi putem să iubim fărâme? Și cam câți dintre noi am putea să o facem
chiar un pic mai mult de-atât?
Dar cum se face să
iubim? Și ce însemnă starea asta?
Poate că iubirea-i
un gest, ori o faptă... ori pur și simplu un antidot al altor sentimente
bolnave.
Ne-am învrăjbit și
uităm că timpul nostru este puțin.
Nici eu nu mai
pricep ce vrem, ce vor, ce se vrea... și cred că mulți dintre noi simțim asta.
Este o luptă
pentru a avea – doar că nimic din ce am lua, nu ne-ar face fericiți în fel
etern și lin, ca semn de odihnă ușoară; de parcă mai toate câte vrem, nu fac
nimic altceva decât să ne îngreuneze existența.
Spunem minciuni,
care mai apoi ne fac rău tot nouă; că ori devenim acaparați de stresul de a nu
fi prinși, ori ne dăm de gol, pierzând astfel încrederea altora, iar deodată cu
ea și respectul lor se diminuează... și dorința de a ne vrea aproape... ba
chiar și dragostea...
Totuși, minciuna
este un păcat destul de banal în ziua de azi. A nu avea dragoste este un păcat
mare! Căci prin dragoste deschidem câmpuri spre înțelepciunea de a nu mai vrea
să facem păcate.
Dragostea este o
stare de blândețe care vrea binele la modul general, mai presus de lucruri
pentru ea însăși. Dragostea nu caută averi pe pământ și nici în altă parte;
chiar dacă ea acaparează toate cu câte ia tangență, fără să-și dea seama că
face asta.
Invidia – cu ce ne
ajută ea pe noi, de moment ce ea nu știe să construiască, ci mai mult risipește
cetăți ce-ar putea crește în inimi și-n Ceruri?
A fura – ne
depărtează și ne izolează de ceilalți.
Spre dezamăgirea
noastră, a tuturor, lista cu păcate “banale” este atât de mare, iar ele nu sunt
decât pui ce se nasc din alte stări, născute și ele din instincte primare,
animalice... doar că noi nu suntem animale, iar casa noastră nu este aici, ci
acolo, sus – în veci de veci.
Cel mai trist fapt
este să refuzăm să conștientizăm că din păcatele astea banale se pot naște
demoni, monștri, balauri... iar nouă ne-ar fi fost îngăduit să trăim chiar și
printre îngeri.
Noi suntem toți
același lut – duhul din noi ar conta!
Cum Raiul
nu șade-n tămâie...
Nume uitat pe
tavan, când pietre zdrobite tot pică...
Unde mă duceți voi
gânduri, când vorbele tot vor să-mi zică?
Să nu plângi tu
dâră de pași, sub umbre timizi de călcâie,
Otrava nu curge
din trupuri, cum Raiul nu șade-n tămâie...
Tot urlă strigoii
nebuni, tot vor să mă cheme spre stol...
Răsună hapsână
strigare, când totu-împrejuru-mi mi-e gol...
De ce să tot curgă
din vară o toamnă ce vrea să rămână?
Eu nu vreau
sfârșit de poveste, strigare nebună, hapsână!...
Suntem
liberi să alegem
Chiar de poate cu
păcate, cineva averi să-și scrie,
Nu rămân răbdări
uitate, lungă, oarbă pribegie.
Toate-și au un
rost al lor, lecții de lăsat în pace...
Vin, se duc, răsar
și mor, învățați de cum se face...
Cerne cerul voci
de vânturi, care vin și pleacă iară,
Se opresc în porți
de aer, zămislind ecou ce zbiară...
Țipă țiuit în
valuri liniștea prin crengi mișcate;
Pas de vals
țintesc să pară seci tangouri de păcate.
Nu-s ispitele
durerea, ele doar cioplesc roboți;
Vrei tu suflet,
ori averea de-a putea nimic să poți?
Nu-i la fel să ai
credință într-o lume fără grai,
Dacă Dumnezeu ne
pierde, tu credința cui o dai?
Viața crește,
lumea mișcă, fiindcă-așa a fost dictată...
Suntem liberi să
alegem unde stăm la judecată.
Miez de
noapte
Noaptea foșnăie-n
timpane, ca un fus rotit de cer;
Se-întrevăd contur
icoane, care-n întuneric pier...
Stai pictură mai
aproape, cheamă sfinții să-mi vorbească
Despre felul-n
care ei au putut să nu greșească!...
Cad pârâie
de-întuneric și se face negru-n casă...
Pică noaptea peste
toate, luna printre crengi se lasă,
Tot mai jos și mai
aprinsă, ca să caute ochi deschiși,
Ce-și imaginează
taina pentru care-am fost trimiși.
Simt că drumul
nostru-i cer, nu ce-n lume ne-am clădit...
Însă care-i
fericirea de-a trăi nefericit?
“Te cam joci printre
cuvinte, vrei și pace și război...
Dacă nu vrei
întuneric, nu te mai juca cu noi!
Suntem litere
și-atât! Tu ne vrei să fim așa!...
Stai să se termine
noaptea să-învățăm a lumina!...”.
(De-i lumina-n
întuneric, știe ea să lumineze)
“Nu se poate ca creația,
ea, pe ea, să se creeze!
E nevoie de mai
mult... sfinții știu de ce-au plecat.
Nu-i nevoie să-i
întrebi, căci nici ei n-au întrebat.
Caută inimă
curată, iară noapte se scurtează!
Ori se-arată mult
mai largă, viselor ce luminează...”.
Care-mi e
greșeala?
Doamne, care-mi e
greșeala,
Când greșesc fără
să vreau?
Unde să-mi ascund
privirea,
Ca doar Ție să
Ți-o dau?
Doamne, lasă-mă să
zbor
Prin mormanele de
ceasuri!...
Fă ca timpul
trecător
Să-mi șoptească-a
Tale glasuri!...
Nu mă pierde cu vederea,
Nu mă umple de
pustiu,
Când în mine doar
tăcerea
Mă învață tot ce
știu!...
Doamne, fă ca
zborul meu
Să se-înalțe către
cer!
Ușurează-mi pasul
greu
Din cărările ce
pier!...
E târziu, dar nu-i
sfârșit,
Lumânări să ardă-n
piept,
Într-o lume de privit
Cu vedere spre
nedrept.
Nu cutez să-mi cer
iertare
Când greșelile mă
cheamă
Caut să-îndrept a
mea purtare,
Și să nu le iau în
seamă.
Doamne, Ție-Ți
mulțumesc
Pentru toate ce-am
primit!
Fă-mă, Sfinte, să
iubesc
Mai presus de
infinit!
Nu voiesc lumini
de fală!
Eu aș vrea lumina
vie,
Din izvorul care
spală
Mersu-n viața ce-o
să fie!...
Știu că eu gândesc
naiv
Când eu nu știu
ce-am greșit...
Un ciudat, corect
motiv
De-a greși
fiindcă-am iubit.
Slăbiciunile
de fire
Timpul ni le ia pe
toate;
Ni le dă treptat,
treptat...
Daruri de trăit
ne-adună,
El, ce-n moarte
ne-a-îndrumat.
Noi, ne bucurăm de
viață
Și anii ce-i avem,
Căci ne par așa
reale,
Multe, câte le
vedem...
Dacă noi am
renunța
La puțin câte
puțin,
Din ce credem că
deținem
Însă nu ne
aparțin,
Ce-ar rămâne doar
al nostru?
Ce averi ne
adunăm?
Câte-n totul ce-l
vedem
Merităm să-l și
păstrăm?
Poate suntem doar
creații,
Fără să putem
lucra...
Ori poate deținem
harul
De-a ne tot
împrumuta
Cu ceva ce nu-i al
nostru
Însă credem să-i
menit
Să ne fie pe vecie
Ca un veșnic
cuvenit.
Noi iubim mai mult
a fală,
Nu iubim că dăm
ceva...
Ne purtăm de parcă
totu-i
Un mănunchi ce
doar ne-ar da.
Suntem mulți și
cam la fel,
Ca și cum noi vrem
iubire,
Într-un timp ce
tot ne-învață
Slăbiciunile de
fire.
Sir de veșnicie
Pironit în patru
colțuri sufletul mă obosește
Cu priviri ce mă
țintesc încercând să mă dezbine;
Mă împinge, nu-mi
vorbește, lasă ce-i mai greu pe mine...
Se declară obosit
și mă face de rușine.
Zice că nu-i sunt
prieten și că-l țin legat de var;
Că-i e rece-n
încăpere când eu caldă tind să par.
Vrea să-mi vină
mai aproape, doar că aerul se-opune;
Nu-i permite să
m-atingă ori ceva să-mi poată spune.
Ni se cere
distanțare și un port mai elegant,
Care-n loc să ne
unească ne ascunde-acel talant,
Care-i unul și
puțin dintr-un mult ce-i dat să fie...
Și-îngropat în
munți de praf, puși pe-un șir de veșnicie...
Sir de vid
Ordonate rând pe rând, multe-s Doamne, până când?
Cât de mult se înmulțesc
lucrurile ce smintesc?
Cred că-i voia Ta ce-avem clar
și lesne să vedem,
Restul este șir de vid ochilor
ce nu-l deschid;
Parte ce se urcă-n sus printre
cercuri de apus,
Ori bucăți ce cad în jos și se
cred câștigătoare
Într-o lume care-apune fără
de-a avea un soare...
Un ceva ce-i plin de gol,
numere ce dau ocol
Și se duc spre infinit să-și
găsească-al lor sfârșit
Prins în gheare de-început
ce-a căzut și-a tot căzut,
Până le-a pierdut de tot... și
să urce nu mai știu...
Chiar de-și dau același vot,
paginilor care scriu.
Dacă
Dumnezeu ar da...
Dacă Dumnezeu ar
da toate dările de sus,
Câți ar lua doar
ce-i nevoie din ce-ar fi pe masă pus?
Să lăsăm să bea
sătuii, să se strângă la un loc!...
Nu-s destule
firmituri, pentru ce-i ce n-au noroc?
Poate că norocu-i
rău și ne soarbe din lumină,
Nu cumva el doar
provoacă să uităm c-am fi de vină
Pentru toate câte
luăm, când să bem avem puțin,
Ori când prea
sătui de pâine, stoarcem stropii de pelin,
Care curg ca apă
pură, doar că plini de gust amar...
Nu cumva noi luăm
doar daruri de vârtejuri ce dispar?
Poate nu chimia-i
viață, poate nu atomii-s grei...
Poate că menirea
noastre-i să refuzi să vrei să iei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu