Zidul dintre ape

 

Carte în format e-book disponibilă pe:

www.lulu.com/Zidul dintre ape/Matilda Gagea

Google Play/Zidul dintre ape/Matilda Gagea

"Atunci când gălăgia naturii este primul lucru care răsună în dimineață, este chiar momentul în care ar trebui să bănuim considerabil că Raiul este aproape, ca un ceva turnat peste toate câte ne înconjoară, ori ca o notificare a faptului că e lume vie cea în care trăim, nu doar un spațiu robotizat, lipsit de viață și emoție...

Într-o lume rigid organizată după un anumit standard social, Mirena reușește să se rupă de regulile comune și să se ancoreze în acele trăiri ce tind spre absolut, legându-se astfel de o capacitate mare de a iubi și de a căuta același lucru în ceilalți.

Povestea, deși reprodusă într-un spațiu static și rigid, întrunește toate calitățile unui basm veritabil, mai puțin standardele impuse în acesta, căci în șirul evenimentelor toate câte survin tind să ia contact cu ceva magic, mai presus de dimensiunea comună și mai presus de orice tipar impus deja ca fapt tangibil.

Va reuși oare Mirena să îl găsească pe Cristofor în persoană și să îl poată îmbrățișa?

Poate că mai presus de noi stau chiar alte lumi, cu mult mai minunate, iar Mirena tocmai asta tinde să atingă..."

Ploua anapoda de mult și mărunt, de parcă cerul lăsa să se scurgă din înalt, doar cei mai infimi stropi, formați prin condens, în stratul interminabil de gri.

Rar, foșnete de pași grăbiți căutau să strice armonia acelei tăceri obsedant de impunătoare, ce tindea avar să cucerească totul dimprejurul ei, ca într-un joc pacifist, care fără mișcări, țintea să convingă orice ar fi mișcat, să stea locului.

Era mai mult plictiseala de a nu face nimic lucrul ce o făcea pe Mirena să se simtă melancolică, nu faptul că ea ar fi avut motive temeinice care să o transpună în astfel de stări.

“Azi plouă mult cu stropi din cer,

Ce pică mic în voci de fier,

Lovind în geamul aburit

Cu apă care s-a strivit,

Ca focurile de scântei

Ce cad din ochii tăi pe-ai mei...”

A început ea să scrie, după care s-a oprit și a privit abătută înspre fereastra peste care se loveau în ritm dinamic stropii de ploaie.

“Poate că am exagerat... n-aș prea vrea să creez o impresie greșită și să dau frâu liber la ceva ce nu sunt. Pe mine chiar nu mă atrage nimeni și nu mă simt ciudată pe motivul ăsta... adică, mai sunt... doar că... nah, eu sunt bine așa cum sunt... și nu am nevoie de nimeni! Tot ce trebuie să fac este să-mi termin studiile... să...”, a gândit ea, în sinea ei, ba chiar mai mult, a continuat să dezbată și multe alte stive de gânduri, timp îndelungat după, până la limita în care somnul i-a furat ideile și pe ea deodată cu ele.

Cu toate că era o fată echilibrată sentimental, Mirena se comporta de parcă nimic în acel moment nu s-ar fi dovedit capabil să-i confere sentimentul de împlinire sufletească; de parcă ceva anume-i lipsea, ca un minus ce o lăsa incompletă. Ea își tot căuta refugiu printre foi, peste care rimele ei căutau să-și găsească sens și culoare.

Mirena nu era urâtă, ba chiar înzestrată în mod natural cu multe posibilități, însă printre toate câte ea ar fi putut să facă, toate ajungeau să o plictisească, ca un avan tărâm numit temniță de stări.

De multe ori sufletelor le este frică să zboare departe; ei nu-i era... ea căuta să depășească limite și să cucerească locuri nepătrunse de sufletul ei, ca acel mijloc de pădure ce încă n-a fost umblat și care de mult timp așteaptă pe cineva să-i admire felul în care lumina îl pătrunde și-l iubește în raze lungi, cu măsură exactă, creând acel tărâm magic, ascuns de pași, din frica de a nu-și vedea mușchii striviți, însă care tânjește după mersul lor.

“Ce mult am dormit... este iar noapte... iar eu nu mai am somn... ce-o să fac mâine? Simt că urmează o zi somnoroasă. Să mă ridic oare și să-mi pregătesc ce am de pregătit? Mai bine merg să verific dacă mi s-au uscat blugii...” A gândit ea și s-a ridicat din pat ușor amețită, din cauza somnului adânc din care tocmai s-a trezit.

Ticăitul de la ceas răsuna abundent în fiecare colț al încăperii, ba chiar și-n afara ei. Patul frumos așternut tenta mult, doar că și el se arăta plictisitor și în conflict cu nevoia ei de a face ceva interesant, un ceva mai altfel decât ceea ce era deja.

Poate că lipsa de oameni era de vină pentru acea nostalgie ce o tot acapara pe Mirena în mod perpetuu, căci ea locuia singură, nu de foarte mult timp, iar locul din care ea s-a dezlipit, era altfel, mai aglomerat și mai plin de vorbă. Totuși, locuința ei era situată într-un mijloc de oraș, plin de oameni... însă câți dintre ei se făceau capabili să-i pătrundă adânc în suflet, astfel încât să nu mai fie cu putință ca ea să le dea drumul de-acolo? Ori cum se face oare acel joc de relaționare prin care sufletele se apropie să prindă încredere unul în celălalt, pentru a se putea întovărăși la prietenii frumoase? Poate că simplu și deloc greu, însă pentru Mirena era mai dificil, căci ceva anume din firea ei parcă o voia retrasă în spațiul dosit de ziduri încuiate, pe care ea continua să-l păstreze singuratic și fără pași ce-ar fi putut să o viziteze.

Dis de dimineață ea s-a trezit cu o erupție de energie, ce tot tânjea să-i nască tremurat de corp; cursurile de la facultate erau de vină, căci ele îi stârneau emoții extinse în fel acaparant.

Holurile lungi și întunecoase adăposteau sunete împrăștiate de ploaia ce se scurgea sprinten prin uluce. 

—Bună dimineața!... A îngânat ea de cum a pășit în sala de cursuri. Erau puțini cei de-acolo, căci era devreme; iar dintre cei prezenți, niciunul nu a răspuns salutului ei firav.

În sala de cursuri ploaia răsuna la fel de tare, scurgându-se parcă și mai dinamic, în fel obsedant de ritmic, peste sticla geamului; iar cu toate că era multă și sprintenă, gălăgia ei nu obosea deloc lăuntricul, ba chiar îi născocea stări de calm și liniște.

După ce s-a strecurat printre scaunele ușor împrăștiate, Mirena s-a așezat lângă Ana, repetând același salut firav, rostit de data asta pe o voce chiar mai pițigăiată.

—Te-ai trezit? A întrebat-o colega ei, cu lumini de ochi specifice dimineții.

Mirena i-a zâmbit înainte să-i răspundă.

—A plouat mult azi-noapte... aveam geamul deschis la baie... A povestit ea rapid.

—Se vede... I-a zis Ana; fața Mirenei s-a pus întrebătoare și buimacă.

—Am ochii umflați, așa-i? S-a agitat ea degrabă.

Ana a privit-o destul de amuzată de reacția ei, după care a dat din cap că nu.

—Arăți bine!...Tu doar te-ai trezit devreme. Probabil că ai avut ca alarmă geamul deschis de la baie. I-a explicat ea.

Mirena s-a dezmeticit instantaneu, ba chiar și-a intrat bine în ritmul acelei zile, care din punct de vedere al studiilor, se anunța cam aglomerată.

Roată-împrejurul lor, sala de cursuri a început să se umple de colegi, iar deodată cu asta și gălăgia din ea s-a întețit.

—Eu cred că plec de la cursul ăsta... S-a băgat Gina în vorbă, din spatele lor.

—De ce să faci asta? A întrebat-o Mirena surprinsă. Ai pățit ceva? S-a îngrijorat ea.

—Drept Constituțional... cine are răbdare să asculte toate teoriile alea lungi ale rectorului?! Tu nu te-ai săturat de cât de mult vorbește?! I-a explicat Gina cu gesturi multe și bine detaliate.

Mirena a privit-o cu ochi căscați, fără să-i răspundă, căci ea nu avea cum să o ajute ori să o sfătuiască; fiecare cu deciziile lui.

—Plouă... mai bine rămâi!... A sfătuit-o Ana.

—Dacă pleci, vin și eu cu tine! S-a auzit mai din spate.

—Așa se încurajează omul! S-a bucurat Gina să-și găsească tovarăș de escapadă. Deci, voi, nu?! A căutat ea un răspuns clar de la Mirena și Ana, căci cu ele a pornit acea discuție în primă instanță.

—Mie îmi place foarte mult să stau la cursurile domnului Georgescu! Îmi place mult felul în care el expune informațiile pe care le deține, cum le sucește și cum le învârte pe toate, fără să rămână vreodată în pană de idei.

—Vorbești serios?! S-a mirat Victoria, colega din spatele Ginei. Descrierile tale mă conving să mă grăbesc să ies cât mai repede de-aici.

—Plouă... mă ia somnul dacă rămân. S-a decis Gina, iar simultan ea s-a grăbit să-și strângă lucrurile pentru a putea evada cât mai degrabă din acea sală de captivitate. Mergem, așa-i? I s-a adresat ea Victoriei, cu ochi țintiți în mijloc de ochi.

—Tu de ce crezi că mi-am pus eșarfa?! S-a arătat aceasta surprinsă să-i asculte aceeași întrebare.

—Mie îmi place mult să-l ascult!... A repetat Mirena, de parcă ea a rămas prinsă în timpul trecut, acolo unde ele abia începeau discuția. Gina și Victoria nu și-au mai luat răgaz să o asculte, căci ele erau deja pe fugă.

—Și mie îmi place!... A îngânat Ana, cam intimidată să vorbească despre ea. Numai că mie nu prea îmi place domeniul despre care el vorbește... adică eu sunt...

—Cum? S-a pus Mirena curioasă.

—Nehotărâtă... nu știu ce-mi doresc cu adevărat, ori la ce mă pricep eu mai bine, ori... ce îmi place mie cel mai mult... A căutat aceasta să-i explice.

—Poate că simți asta din cauză că te pricepi bine la mai multe. A bănuit Mirena.

Ana i-a zâmbit limpede, după care s-a uitat într-o parte, de parcă s-a intimidat.

—Dar la ce mă pricep eu? S-a pus ea confuză.

—Tu trebuie să-ți dai seama de asta! Ce-ți place ție să faci? A întrebat-o Mirena.

—Nu e vorba despre ce îmi place, ci la ce anume mă pricep; nu asta ai zis? S-a pus Ana ușor buimacă. Ori, dacă îmi place ceva, oare înseamnă că mă și pricep la acel lucru?

—Dacă îți place un lucru pe care-l faci, sunt șanse mari să faci performanță în acel domeniu, pentru că-l faci din plăcere. Dar mai e și faza cealaltă, în care ție doar îți vine greu să înveți ceva nou și să te obișnuiești cu el, asta până să apuce să îți și placă... I-a explicat Mirena altfel.

—Ție ce nu-ți place? A întrebat-o Ana în semn de glumă, chiar dacă cu o mimică de om serios; asta din cauza faptului că Mirena părea să nu prea aibă lucruri despre care să poată zice că nu-i plac, de parcă ea deținea capacitatea de a putea să se obișnuiască cu orice.

—Eu sunt tânără și mi-e frică să îmbătrânesc. Dacă timpul trece mai greu, îmi face o favoare... I-a răspuns ea.

—Cu toții îmbătrânim... S-a băgat Ana peste vorbele ei și a întrerupt-o.

—Eu vreau să mă obișnuiesc cu ideea de a îmbătrâni încă de dinainte ca procesul să se resimtă pe pielea mea. I-a explicat Mirena, însă nu destul de clar pe cât era nevoie ca ea să se facă înțeleasă; căci ea nu se temea atât de mult de o îmbătrânire fizică, ci mai mult de trecerea timpului și de ideea de a nu-l irosi fără să-și îndeplinească misiunea spre care sufletul ei tânjea avar, doar că fără să-i dea însă prea multe indicii care să-i deslușească de ce anume ar fi avut el nevoie.

—Dacă eu nu-mi fac griji, nu te îngrijora nici tu! Poate că după treizeci, patruzeci de ani... cincizeci... poți să începi să te gândești și la asta... dar mai sunt inventate și creme... A căutat Ana să o consoleze, iar deodată cu asta, în sală s-a făcut liniște, căci domnul Georgescu a intrat pe ușă.

—Bună dimineața! A spus el de cum a pășit înăuntru.

Instantaneu Mirena s-a simțit eliberată de toate gândurile și ideile de dinainte. Ea știa că asta era șansa ei să se liniștească plimbându-și mintea pe cărările desenate de vorbele lui, care deși povesteau despre istorie, despre teorii filozofice, despre timpuri mult prea vechi, în mintea ei ele se creionau atât de frumos și atât de elegant, de parcă până și Hammurabi se plimba prin sală, gândind ideile lui multe, puse într-un cod de legi, pe care alții s-au făcut nevoiți să le urmeze.

Prinsă în acel val de vorbe, înșirat ireal în mintea ei, Mirena și-a dat seama de un lucru: oare nu toate legile de-a lungul timpului au fost scrise de oameni? Asta pentru ca mai apoi, ele să ajungă să se schimbe atât de mult și de atât de multe ori, de parcă oamenii s-au lăsat conduși de anumite concepte, crezând că acesta era normalul, când de fapt, nu era nimic altceva decât normalul din mintea celui care le-a născocit; iar cum ceilalți nu s-au dovedit capabili să judece mai mult, ei doar l-au acceptat, integrându-se perfect în sistem.

Cum putea oare Hammurabi să spună, spre exemplu: ”Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție de producția vecinului.”? Dacă vecinul avea teren mai fertil? Dacă soarele ajungea mai lesne peste recoltele lui? Dacă apa era mai din belșug?

Pe lângă multe altele, cea mai curioasă întrebare a Mirenei era: “Oare dacă nu s-ar fi născut alți oameni cu capacitatea de a judeca și de a schimba acele legi, am fi trăit și acum după aceleași principii? Cât era oare corect atunci și cât este oare corect acum din ceea ce noi facem fără să încălcăm legea?”.

Cele două ore de curs au trecut chiar mai repede decât Mirena s-ar fi așteptat, căci ea nu a reușit să-și astâmpere în totalitate setea de noi informații și nevoia de a analiza atât de mult, cât să reușească să și concluzioneze.

—Încă plouă... A îngânat Ana, ca după două ore în care nimeni nu a mai vorbit, nimeni înafara domnului Georgescu.

—Așa se pare... A confirmat Mirena, în același timp în care ochii ei s-au oprit brusc peste Bogdan, băiatul care o tot țintea din priviri, de parcă încerca să se bage în discuție cu ea.

—Te invit la un suc după cursuri, vrei? A îndrăznit el să-i vorbească, de cum i-a întâlnit ochii.

Mirena l-a privit buimacă până ce i-a priceput întrebarea mai clar, moment în care ea a căscat privirea chiar mai mult, evitând însă să-i răspundă; ea doar și-a plimbat ochii în fel zăpăcit într-o parte și-n alta, după care și-a acoperit brațele cu eșarfa, gest destul de la locul lui, căci pielea ei se vedea ca de găină, din cauza aerului rece, de toamnă, ce se perinda peste tot împrejur.

—Nu, mulțumesc!... A zis ea în cele din urmă. Eu mă simt cam plictisită azi... cred că prefer să merg acasă... I-a explicat ea cam sec și lipsit de taine. Ploaia cred că-i de vină... tot simt nevoia să stau în camera mea și să citesc. I-a zâmbit ea naiv și cu o oarecare teamă de a nu-l supăra.

—Cum vrei tu... A îngânat el la fel de prins în monotonia nostalgicului creat de acea zi de toamnă.

—Poate că într-o altă zi... A lăsat Mirena cale deschisă, după care și-a întors ochii înspre foile ei și a tăcut.

—Poate că altă dată... A repetat el domol, firav... punând un zâmbet senin, pe care ea nu l-a putut observa.

După o zi destul de lungă, pierdută printre băncile facultății, Mirena a intrat în camera ei, iar instantaneu, ea s-a simțit acaparată de acel spațiu ce părea să o vrea prizonieră a lui, în multele ei stări ce-i tot nășteau acea senzație cum că ea ar fi trebuit să facă altceva, care însă nu-i era permis. Cu toate că nu se simțea deloc anapoda în acel moment, în ea se închega un anume sentiment ce tindea să-i deschidă noi percepții.

Toate câte erau în cameră ședeau cuminți și la locul lor; nimic nu avea viață acolo și nimic nu vorbea cu sufletul ei; lucru ce o făcea să se simtă singură, de parcă numai rândurile cu scris mai știau să-i vorbească pe îndelete.

—Sunt aici... sunt aici... A început ea să audă ca în ecou, în mijloc de gânduri. Părea mai mult că își imaginează, doar că ea nu-și imagina nimic în acel moment; așa că s-a speriat, de parcă un val de friguri i s-a răzvrătit prin vene; a alergat spre ușă și a ieșit în grabă afară.

Ploua... așa că nu a durat mult până să se decidă să intre înapoi, un pic mai stăpânită, căci în opinia ei plină de raționament, acolo chiar nu era nimeni care să poată să o sperie în felul acesta, nimeni în afara pereților albi, ori a lucrurilor statice peste care numai particulele de praf ar fi putut să mișune.

După ce a intrat în cameră, ea a tras perdelele de la geamuri și a lăsat lumina puțină de apus să-i pătrundă în interior.

Liniștea tindea să-i piuie în urechi, ca un sentiment de parcă cineva-i era aproape, cu puls și cu bătaie de inimă. Ca reacție, Mirena s-a înspăimântat din nou, doar că a reușit să se stăpânească și să-și dea seama că nu avea motive să o facă.

După o pauză de privit în gol, în care stările ei s-au îmblânzit în fel naiv, ea a reușit să se rupă de acel sentiment de teamă, ghemuindu-se sub o pătură mai călduroasă, cu mâinile încolăcite pe piept și cu ochii strâns închiși.

A avea acel soi de frică era un lucru absurd, căci în locuința ei chiar nu era nimeni care să-i vorbească, iar mintea Mirenei era în mod evident una bine protejată de o severă disciplină ce știa să sorteze binele de mai puțin bine, realul de imaginație, ori imaginația de ispitele ce-ar fi putut să o tenteze la irațional; fapt capabil să o liniștească cu mult mai mult.

“Ce m-a luat?”, a gândit ea, după care a deschis ochii. “Doamne, cât de naivă pot fi! Aici e casa mea, iar tot ce văd, asta-i tot ce am aici. Bine, poate că unele lucruri nu le văd din cauză că ele sunt ascunse după altele...”, s-a pus ea chiar șotioasă, de una singură. “Dar, dacă... nuuu! Atât este aici, cât eu pot să văd!”, s-a decis ea să se oprească din a-și imagina, după care a început să-și născocească în minte câmpuri cu flori, verde, dealuri... până ce somnul a furat-o.

Zilele ce au urmat nu s-au evidențiat prea mult una de cealaltă; ori poate că doar toamna, care se muncea să picteze prin ele, a reușit să le facă să arate ceva mai diferit, mai pline de alte culori...

De data asta era tot după-amiază, numai că una mai senină. Lumina intensă, împrăștiată de soarele tomnatic se opintea prin fiecare colț la vedere și prin fiecare spațiu mic, prin care-i era permis să treacă, de parcă-i plăcea să se joace cu umbrele și printre ele.

Mirena se plimba agale pe aleile parcului, pe sub crengile ce își etalau frunzele lor, care mai stabile, care mai firave și mai deschise să pice, care mai verzi, ori mai migălos pictate...

Toamna părea să coboare cu o defilare lină, peste trotuarele gri și în fiecare colț de minte capabil să-i cuibărească amintirea.

Aerul se mișca lin, în unduiri calde, ce dezmierdau cu atingerile lor până și glasurile de copii ce se auzeau de pretutindeni și care nășteau un soi de pace rară în suflet, ce parcă tenta pe oricine să-și piardă pașii printre grămezile de frunze strânse din loc în loc, pe marginile de alee.

—E frumos, așa-i? S-a băgat în vorbă o femeie mai în vârstă, cu Mirena, care parcă rămăsese înțepenită, privind înspre înaltul de arbori, din care se tot desprindea câte o frunză... și încă una...

—Da... A zâmbit aceasta.

—Eu încă nu mă satur de toamnă!... I-a mărturisit femeia. Am optzeci și șase deja... A completat ea, în timp ce i-a zâmbit și a mers spre mai departe.

Mirena a urmărit-o din aceeași poziție, calmă și neclintită, de parcă asta era senzația pe care toamna o degaja.

—Lela!... Și-a ridicat ea telefonul la ureche, apelat deja de multișor.

—Am crezut că ți s-a apelat în buzunar. Nu ziceai nimic... I-a răspuns Lela.

Mirena a tăcut, de parcă ceva anume îi furase vorbele.

—Eu sunt în parc. A zis ea după.

—Care parc? A căutat sora ei să știe.

—Parcul mare... sunt în capăt de el... vii și tu?

—Vrei să vin și eu? A rămas Lela îngândurată.

—Tu vrei? Ori tu nu vrei să vii? A întrebat-o Mirena, de parcă s-a rupt un pic din starea de limpede și calm în care a transpus-o acea zi de toamnă; ba chiar și-a permis să chicotească.

—Pe de-o parte da, pe de-o parte nu... A rămas Lela în dubii.

—Dacă vrei să vii, fă-o acum, că eu nu mai stau mult. I-a explicat Mirena.

—Păi, atunci de ce mă mai chemi? Nu s-a dumirit sora ei.

—Ca să iei aer... să te relaxezi...

—Fac o baie și mă relaxez așa. S-a decis aceasta, în cele din urmă.

După o pauză nu foarte lungă, Mirena și-a schimbat starea.

—Poți să mai vorbești? A întrebat-o ea mai firav, dar pe cât de firav, pe atât de serios.

—De ceee? S-a pus Lela suspicioasă.

—Ți-am povestit... A vrut Mirena să-i explice, numai că sora ei nu i-a îngăduit.

—Stai liniștită, nu-i nimic mai mult decât imaginația ta! A liniștit-o aceasta.

—Nu vrei să dormi la mine azi...? I-a cerut Mirena destul de sfios.

—Nu pot! Azi chiar nu pot!... Nici nu am cu ce să ajung... Au început să apară scuze, pe o voce suficient de binevoitoare.

—Dar în parc aveai cu ce să ajungi!... S-a supărat Mirena.

—Eh, în parc era altceva... tu știi că e departe și că nu am cum să ajung mâine dimineață la serviciu, din zona aia, în care stai tu.

—Luai tramvaiul. A insistat Mirena.

—Care e la două străzi distanță și care circulă rar. Nici măcar nu știu la ce oră circulă. I-a explicat Lela în fel rigid, cu o voce care părea mai mult să-i ceară să nu mai insiste, din cauză că îi venea greu, nu din cauză că nu ar fi vrut.

—Dacă pățesc ceva, e numai vina ta! S-a pus Mirena copilăroasă.

—Sunt de-acord! S-a bucurat Lela să ajungă la un armistițiu.

—Ce seară!... A îngânat Mirena supărată.

—Hai, lasă, că-i bine!... Alții au avut și mai rău... iar tu te plângi?! Și-a permis Lela să o tachineze.

—Ce?! Ce anume mai rău de-atât?

—Pană de curent... ori...

—Ori, ce?! A insistat Mirena să o iscodească și să evidențieze cam cât de crudă s-ar fi putut pune.

—Tu doar ține cont de vorba asta: oricât de greu ți-ar fi, întotdeauna să-ți imaginezi că se poate și mai rău, asta ca să te încurajezi. Și-a definit Lela clar limitele pe care sora ei le căuta în ea.

—Dar întotdeauna se poate și mai bine... A gândit Mirena.

—Se poate... doar că ideea asta o să te descurajeze și o să-ți ia elanul de a lupta să devii mai bună și mai puternică.

—Cu tine nu se poate!... A conștientizat Mirena. Vorbim mâine!... Asta dacă nu o să fiu supărată... A bolborosit ea, după care a închis telefonul și s-a așezat în fel brusc, pe prima bancă ce i-a venit la îndemână.

“Mă simt singură și tristă”, a gândit ea, cu fața mai mult botoasă decât mâhnită; după care s-a ridicat și s-a retras înspre casă, în pași grăbiți.

Pe ușa de la intrarea în locuința fetei se opinteau raze galbene, de apus.

Mirena a privit înspre înapoi, de parcă a căutat să analizeze ceva anume.

“E doar vântul...”, a gândit ea, după care și-a căutat cheile prin geantă, în fel sprinten.

“Fac o baie, după care mă pun să citesc. Nici să mănânc nu-mi mai vine, de parcă mi s-a tăiat de tot pofta de mâncare...”, a gândit ea, în sinea ei.

Piuitul de urechi a început să ia naștere dincolo de timpane, iar deodată cu el și contururi de ecou, ce parcă răzbăteau de undeva, dintr-o altă lume.

—Tu mă auzi... A putut ea să descifreze.

De cum a simțit una ca asta, Mirena s-a repezit înspre ușă, vrând să iasă afară; doar că pornirea ei s-a domolit instantaneu cu liniștea ce i s-a așezat în gânduri.

“Am crescut mare și degeaba am crescut așa, dacă nu mă comport după felul în care mă descrie vârsta”, s-a îmbărbătat ea. “Atâția viteji din trecut au luptat pentru mine, pentru noi... ca noi să le urmăm exemplul și să ne dovedim curajoși; iar eu ce fac? Fug și-mi abandonez locuința?”, a reușit ea să-și stăpânească pornirile ce i-ar fi eliberat frici în ființă.

—Tu mă auzi... S-a auzit din nou. Mirena s-a grăbit să pună mâna pe clanță, numai că într-un alt soi de instinct, ea s-a deschis spre o anume discuție în mintea ei, cu acel glas, venit ca de nicăieri.

—Eu nu mă tem! I-a vorbit ea, în timp ce ochii ei mari căutau roată împrejur.

După o pauză de secunde, ea a putut să audă și replica din partea acelui glas straniu.

—Nici eu... A auzit ea.

“Ar trebui!”, a gândit Mirena, pentru ea; doar că el a putut să o audă.

—De ce crezi asta? A reușit ea să descifreze, însă a preferat să ignore, de parcă acel ceva nu exista în mintea ei.

După ce a citit câteva rânduri de pagină, Mirena și-a ridicat ochii peste încăpere, în fel ce-ar fi căutat indicii capabile să o ajute să soluționeze confuzia în care mintea ei se adâncea.

—Ești aici...? A îndrăznit ea să-i joace jocul.

La întrebarea ei nu a venit niciun răspuns, după cum era și firesc să se întâmple; așa că Mirena și-a domolit de tot stările de suspans, asta până ce el i-a vorbit din nou.

—Vrei să fiu? A întrebat-o glasul de bărbat.

—De ce-aș vrea? Nu s-a dumirit ea; iar ciudat era faptul că discuția dintre ei se simțea ca fiind atât de firească acum, de parcă ei se știau dintotdeauna, ori ca și cum erau legați într-același buchet prins din două fire, cu nod în cruce.

—Pentru că tu asta cauți... I-a zis el. Tu mă cauți pe mine.

—Cine ești tu să te caut? L-a întrebat ea.

—Nu mă mai cunoști? M-ai uitat... așa-i? I-a zis el cu pauze.

Mirena a rămas înțepenită și cu ochii împietriți în gânduri.

—Dar te-am știut vreodată? L-a întrebat ea.

—Vezi cum nu mă mai cunoști...

“Am probleme serioase și trebuie să mă astâmpăr!... așa ceva nu este cu putință!”, și-a vorbit Mirena pentru ea însăși.

—Cine ești tu? L-a întrebat ea.

—Tu cine crezi că sunt? A căutat el să o descoase.

—Imaginația mea. Vreo greșeală. Nimic. Ceva ce nu există. Gol. Gând. A socotit ea.

—Ori toate la un loc și niciuna... I-a vorbit bărbatul. Nu-ți mai este dor de mine, așa-i? A întrebat-o el.

—Dar de ce să-mi fie dor de ceva ce nu există? A gândit ea.

—Dar de ceva ce ar putea să existe, ți-ar putea fi dor? A pus-o el să analizeze.

Mirena a reacționat destul de comic, ba chiar prea firesc.

—Ce-i să fie, o să fie!... Eu nu am cum să reacționez la ceva ce nu este, dar ar putea fi. Cine ești tu? L-a întrebat ea, iar fața ei s-a pus ferm serioasă deodată cu acea întrebare.

—Tu cine vrei să fiu? A cercetat-o el.

—De ce mă faci să simt că te știu, când eu nu te știu? L-a întrebat Mirena cu un sentiment straniu deschis în lăuntric, care parcă-i tot stârnea valuri de emoții.

—Poate că mă știi și că nu m-ai uitat chiar de tot... I-a zis el mai rar, ca o descriere de glas șoptit.

Mirena a rămas la fel de nemișcată și a privit în gol.

—Eu nu te știu! S-a decis ea. Eu nu-mi vorbesc de una singură! Eu trebuie să citesc! S-a hotărât ea în cele din urmă, după care și-a pus mâinile peste urechi, în semn că ar fi vrut ca el să înceteze și să nu-i mai zică.

Cu toate că tensiunea degajată de contactul cu el încă se mai resimțea, el nu i-a mai vorbit, așa că Mirena a putut să-și revină și să se comporte de parcă nimic nu era altfel decât ar fi trebuit să fie.

“Oare-l știu?”, a gândit ea, iar destul de repede, el i-a vorbit din nou:

—Trebuie să mă știi! Așa ceva nu se uită!... I-a zis el.

—Așa ceva...? Adică tu ești așa ceva, ori întâmplarea? Nu s-a dumirit Mirena.

—Ori trăirea... A bănuit el.

—A mea, ori a ta? L-a cercetat ea, de parcă avea habar, chiar dacă lăsa să se vadă că nu are.

—A ta. Ori poate că a mea... I-a răspuns el.

—Cine ești tu? L-a întrebat Mirena pentru a treia oară. Așa că el i-a zis.

—Sunt Cristofor. Tu mă știi!

Mirena a dat din cap că nu.

—Nu am pe nimeni în listă cu numele ăsta. A reacționat ea ca absentă din stările lui.

—M-ai șters din listă? A întrebat-o el pieziș.

—Nici nu te-am scris vreodată acolo. I-a răspuns ea.

—Vrei să mă scrii? A tras bărbatul de ea și de stările ce-ar fi putut să se degaje în ea.

—Nu am destulă cerneală cât să scriu. I-a răspuns Mirena, fără să fie conștientă de ceea ce-i zicea, mai mult ca să-i dea o replică acidă, prin care să-l facă să înțeleagă că ea era puternică și că nu se lăsa atinsă de ispita de a crede lucruri ce nu există, ori care par imposibile.

—Te scriu eu pe tine atunci... și e cam tot la fel... I-a zis el.

—Tu nu poți să scrii. A reacționat Mirena, ba chiar și-a permis să scoată un zâmbet naiv.

—De ce să nu pot? A întrebat-o el.

—Pentru că tu ești în mintea mea și pentru că nu am hârtie acolo. Pentru că tu nu exiști! I-a zis ea cu expresii mai serioase pe chip.

—Scrie-mă tu atunci! I-a cerut el.

—Nu am cerneală... S-a lăsat ea furată de emoțiile pe care el a reușit să i le stârnească în fire.

—Scrie-mă în creion, după care corectează dacă ai scris greșit. I-a vorbit el.

—E doar un nume, ce aș putea să greșesc la un simplu nume? S-a întrebat Mirena.

—Poate că vrei să mă corectezi... I-a sugerat el.

—Bine, te notez!... A intrat ea în joc, după care a luat o foaie de caiet și a scris mare: CRISTOFOR.

—Tu mă ai doar pe mine, tu-ți dai seama de asta? A întrebat-o el.

Mirena a râs.

—Poftim?! L-a întrebat ea. Eu am mulți, chiar foarte mulți prieteni!... am familie... am... A început ea să-și scotocească prin gânduri, listele de cunoștințe.

—Pe listă... tu mă ai doar pe mine... A repetat el.

—E o listă mai așa, făcută în grabă... I-a explicat ea.

—Crezi tu asta? A pus-o el să analizeze, iar Mirena i-a confirmat exact același răspuns.

—Ești duh? L-a întrebat ea.

—Crezi tu asta? A repetat el.

—Nu. Eu cred că-mi imaginez. I-a răspuns ea.

—Așa zici? A reacționat el.

—Mă vezi? L-a întrebat Mirena. Ești cumva prieten imaginar de-adevăratelea.

—Nu sunt imaginație. Poate că tu mă vrei așa... poate că vrei să mă uiți... I-a vorbit Cristofor mai nostalgic,  numai că Mirena l-a oprit.

—Tu ești un fel de joc al minții mele, eu așa cred. I-a zis ea, iar el nu i-a mai vorbit; așa că stările ce-l descriau s-au domolit și ele.

Începutul este de cele mai multe ori partea cea mai grea dintre toate, etapa mai dificil de străbătut; restul vin precum straturile care se așază peste, de la sine. Exact asta i se întâmpla și Mirenei în acel moment: temelia unui nou început i se zidea ca din nimic, poate ca o coincidență, ori ca o stranie întâmplare... ori poate că destin... de parcă toate culorile din sufletul ei aveau trebuință să se schimbe și să se armonizeze altfel, în alte nuanțe.

Acel început ce tocmai i se deștepta în drumul vieții, depindea extrem de mult de faptul ca ea să se obișnuiască cu noua ei formă de existență, și să lase cărămizile ce vin să-i completeze lucrarea. Exact în acel moment ea avea nevoie doar de răbdare și de puterea de a accepta cum că acel fenomen straniu, chiar putea fi posibil; lucru pe care ea aproape că-l aprobase deja, în fel instinctual.

Parcă îmbătrânit de multele anotimpuri ce-au tot desenat culori, timpul se așeza de data asta în poala Mirenei, să-i asculte bătăile ticăite în suflet și ecourile lor. Timpul era cel care o schimba, iar ea își schimba ei însăși, chiar timpurile ce-i veneau în cale...

—Trebuie să îți mărturisesc ceva... cred că am făcut ceva greșit... cred... S-a arătat Mirena neîncrezătoare în propriile ei acțiuni.

—Ce anume ai făcut?! A întrebat-o Lela în fel repezit și cu o față interesată să-i asculte continuarea.

—Cred că am vorbit cu... nimeni... A îndrăznit Mirena să rostească abia îngânat, după care s-a răzgândit, de parcă nu avea așa mare îndrăzneală să se arate convinsă că cineva ar putea să o creadă, ori că ea o făcea deja. Mai apoi, tot ea a continuat, cu o atitudine timidă: o stafie... ori vreun fel de... ori, nu știu exact ce anume... A încercat ea să-i explice surorii ei, numai că pe cât de mult se străduia să se arate credibilă, pe atât de tare Lela o privea mai altfel, până în momentul în care ea și-a schimbat figura instantaneu și s-a expus de-a dreptul dezamăgită, într-un fel plictisit.

—Ești dusă cu pluta! Îți pierzi mințile total!... A constatat aceasta; iar cu toate că replica ei se vedea a fi una urâtă, figura ei se afișa suficient de cumpătată, cât să o apuce râsul.

—Eu vorbesc serios! A insistat Mirena să o convingă, numai că până și ei i s-a stârnit un surâs blajin pe chip, legat de acea idee, așa că și-a mai astâmpărat din nevoia de a-i povesti.

—Serios?! A tachinat-o Lela.

—Poate că nu... S-a lăsat Mirena păgubașă, căci se dovedea destul de ciudată în fața singurului om capabil să creadă nenumăratele ei născociri și invenții. Hai să mergem în piață, vreau să cumpăr roșii pentru bulion... A zis ea imediat după, de parcă subiectul de dinainte s-a epuizat de tot. Mi-e așa poftă de niște struguri suculenți, din soiul ăla ce face bobițe mici, pe ciorchine mari și care au culoare galben-verzui... A încercat ea să-i explice și altele.

—Poftim?! A rămas Lela buimacă. Eu am crezut că strugurii sunt doar struguri; dar se pare că există și struguri verzui, suculenți, aromați... numai tu poți să îmi dai impresia că strugurele este diferit în funcție de mărimea ciorchinelui, ori în funcție de forma bobițelor. A continuat ea să o tachineze, de parcă se temea să intre pe lungime de undă cu aproape orice ar fi gândit aceasta.

—Ce vorbești tu acolo?! S-a apărat Mirena. Normal că sunt diferiți! Doar nu vrei să fie toți la fel... Iar mie chiar acum îmi este poftă de struguri din soiul despre care ți-am spus, ba chiar de un ciorchine mare!...

—Aa, scuzele mele, am crezut că... A vrut Lela să îi vorbească în același stil, doar că Mirena nu era într-o fază atât de bună cât să-i bage în seamă toate criticile, cu atât mai puțin să se supere din cauza lor.

—Este dreptul meu să am pretenții!... A reacționat ea, după un scurt moment de meditație. Dacă eu nu mă tratez în concordanță cu ceea ce îmi cere organismul, atunci cine altcineva? Tocmai din acest motiv avem și pofte, pentru a-i da corpului exact ceea ce are nevoie. Organismul este un ansamblu foarte bine pus la punct și extrem de minuțios organizat. I-a explicat Mirena mai pe larg ce anume însemna corpul uman și apetitul lui în a se alimenta.

—Ce știu eu...? Poate vocea aia cu care ai vorbit... poate că ea știe mai multe... A chicotit Lela.

—Știi ceva, eu nu-ți mai povestesc nimic! Tu știi mai mult să râzi de toate câte îți spun... De ce nu poți să mă înțelegi? S-a plâns Mirena, cu toate că ea știa deja clar că indiferent de circumstanțe, Lela socotea bine ceea ce zicea, pentru că vorbele ei ieșeau din inimă curată; cum tot la fel de clar știa și faptul că ea credea și făcea numai cum voia, nu după cum i s-ar fi impus ca standard, sub formă de tipar.

—Pentru că nu! Cum vrei să te înțeleg?! De ce nu ești și tu ca toată lumea?! Așa, ca restul... Tu când te uiți la ceva o faci atât de altfel, de zici că este prima dată când iei contact cu lumea înconjurătoare. Fii și tu mai integrată, mai normală!... A căutat Lela să o sfătuiască, cu gesturi ce-i descriau cuvintele ca fiind blânde, așezate aievea, oarecum sub formă de glumă. Vorbele ei puteau să se dovedească adesea a fi un sfat util, doar că nu și pentru Mirena, căci a fi normală, pentru ea însemna să renunțe exact la acea esență care o făcea specială, diferită în felul ei, unică.

După ce s-au învârtit ele prin piața plină cu tarabe încărcate de verdețuri și legume de felurite feluri, Mirena a realizat că a cumpărat cam multe și că era un pic cam încărcată.

—Nu știu cum se întâmplă, ori de ce anume, dar văd că tot obișnuiesc să cumpăr mai mult decât pot duce, iar mai pe urmă îmi dau seama că am exagerat, moment în care apare și întrebarea: Oare cum ajung acasă cu toate astea? A pus ea problema.

—Simplu, sunăm un taxi. S-a organizat Lela destul de rapid.

—Nu vrei să suni tu...? Parcă mi-e jenă să o fac eu... nu știu ce am pățit... am... e ca și cum mi-e un fel de rușine să vorbesc, și... I-a explicat Mirena, intimidată în fel ciudat.

—Cum să-ți fie rușine să chemi un taxi?! Doamne ferește! Suni un taxi, atâta tot!... Toată lumea o face! S-a supărat Lela. Doar nu ai de gând să îți închipui că o să ducem noi toate astea acasă, așa, la mână?!

—Nu-i vorba de taxi... A încercat Mirena să-i explice. Mă simt cumva intimidată în fel abuziv, de parcă ceva se întâmplă cu mine. I-a explicat ea.

—Așa ceva!... S-a supărat Lela de-adevăratelea. Să nu mă mai chemi niciodată cu tine! I-a cerut ea ferm.

Mirena a rămas în loc, cu capul înclinat într-o parte, de parcă ceva anume o apucase, chiar dacă stările ei erau goale de tot ce-ar fi putut să o ia.

—Mergi măcar până la stația de taxiuri așa... cu bagaje? A întrebat ea, după o pauză prielnică.

—Niciodată nu mai vin cu tine “până în piață”! Dar niciodată!! Poți să îmi spui că vrei să cumperi numai un singur măr, dar eu nu mai vin! Mereu faci așa!... S-a supărat Lela, ba chiar a amenințat-o destul de dur.

—Hai, că nu-i chiar așa de grav!... Mai pune la mine în sacoșe dacă este prea mult la tine!... A căutat Mirena să facă pace.

Lela a privit-o nervoasă, în fel țintit; iar mai apoi, după alte câteva secunde, ea a răbufnit în râs, de parcă și lacrimi de nervi, și roșu în obraji, și grijă, și amuzament, ori ce alte stări mai puteau să existe, o cuprinseseră toate deodată.

—Câteodată îmi vine să te bat, așa mă enervezi de tare cu felul tău de a fi. Dar mă calmez când văd că pui figura asta de nevinovată, apleci capul într-o parte ca și cum tu nu ai nicio vină, când de fapt, tu numai prostii faci! Dar să știi că mi-e milă de tine, din cauza asta te tot ajut!... A certat-o Lela; Mirena nu a făcut nimic altceva decât să încline și mai mult capul într-o parte, în timp ce ochii ei au afișat lumini la fel de inocente ca cele descrise de sora ei.

—Am știut eu că tu ești o soră bună și că o să mă ierți și de data asta!... Lasă, că data viitoare cumpăr mai puțin, îți promit! I-a zis Mirena mult mai ușurată sufletește.

—Cee?! Ai înnebunit?! Tocmai ce ți-am zis că eu nu mai vin niciodată cu tine în piață! De data asta e serios! Eu chiar nu mai vin! I-a repetat Lela, însă Mirena nu a vrut să o asculte, de parcă nu se temea deloc de amenințările ei.

—Lasă, nu mai sta supărată, că ajung acasă și fac o supă de roșii proaspete, cu găluște din griș, pun și leuștean... ai să vezi cum uiți tu de toate!... A plănuit Mirena. Lela parcă simțea deja mirosul de frunze de leuștean pe la nas, care venea de fapt din sacoșa pe care ea o ținea în mână. Ca plan teoretic, suna bine, lucru ce a convins-o destul de rapid să se calmeze și să uite întâmplarea, de parcă ea niciodată nu avusese nimic de reproșat.

Timpul se avânta tot mai adânc în toamnă; ultimele frunze de pe crengi urlau către vânt să le dea răgaz să-și ia rămas bun de la razele de soare ce le hrăniseră cu viață întreaga vară. În aer începea să se simtă mirosul de ger, de Crăciun...

“Nu mi-a mai vorbit demult...”, a gândit Mirena.

—Nu ai vrut tu ca el să îți vorbească. A putut ea să audă.

“Nu-mi mai vorbește...”, a continuat tot ea.

—Ba da, îți zice, doar că tu nu asculți; de ce nu asculți? A întrebat-o Cristofor.

“Poate că era doar imaginația mea...”, a socotit Mirena, după care și-a ieșit din acele gânduri și a început să rupă frunzele uscate de la florile pe care ea le ținea în ghiveci.

—Te prefaci!... I-a vorbit Cristofor, numai că Mirena nu a reacționat, așa că el nu i-a mai zis nimic.

Ea era acum mai mult decât obișnuită cu ideea de a locui singură; nu-i mai era chiar atât de urât. Rutina pe care și-o formase îi îngăduia să-și ocupe mintea cu alte lucruri și nu doar cu ideile ei, tocmite dintr-o imaginație mult prea bogată.

—Ce faci? Stai așa îngândurată... A remarcat Lela de cum a intrat în casă. Nu ai vrea să mergem prin magazine? Mai vedem și noi ce a mai apărut nou... am auzit că la supermarketul Kernold au adus niște pături extrem de faine, la ofertă specială, pe care eu chiar vreau să le văd și să le ating cu mâna mea!... Și-a expus Lela extazul, cu gesturi energice.

—Nu prea am timp, vreau să citesc cursurile astea... I-a explicat Mirena, intimidată de apariția ei.

—Lasă, că ai tu timp să înveți, abia în ianuarie ai sesiune!...  A domolit-o sora ei.

—M-ai convins, merg cu tine!... S-a decis Mirena instantaneu, iar deodată cu asta, toate stările ei de posibilă melancolie au abandonat-o brusc.

În market lumea era agitată; toți se îmbulzeau pe rafturile cu decorațiuni noi de Crăciun, de unde se tot auzeau multe feluri de exclamații pline de entuziasm.

—Am eu un sentiment mai altfel atunci când vin la supermarketurile Kernold; e ceva ce-mi dă o senzație care mă agită lăuntric. A descris Mirena.

—Mie îmi place mult aici! A reacționat Lela iute. Eu caut mai mult lucruri pentru casă, iar ei aduc tot timpul produse extrem de interesante. Abia aștept să am casa mea și să nu mai trebuiască să stau în chirie!... A oftat Lela, în timp ce ochii ei s-au lăsat furați de alte rafturi, cu mult mai interesante decât cele pe care ea le avea deja înaintea ei.

—Știu ce zici... A îngânat Mirena, după care a rămas ca pietrificată într-un noian de gânduri.

—Dar ce-ai pățit? A întrebat-o Lela de cum i-a observat reacția stridentă.

—Am ca un sentiment ciudat... poate că e marketul... ori poate că... A vrut Mirena să zică, numai că nici ea nu înțelegea ce anume simțea.

—Ai mâncat? S-a pus Lela serioasă.

—Eu zic că da... I-a răspuns Mirena.

—Atunci?!

—Nu știu. Poate că un fel de...

—Tu ai dormit bine? A continuat Lela.

—Eu așa cred... I-a răspuns Mirena.

—Păi, ce ai atunci?

—Am o senzație că ceva... e ceva straniu... ca și cum ceva îmi stârnește melancolia unor amintiri pe care nici măcar nu le-am trăit. I-a explicat Mirena.

—Nu băga de seamă! S-a grăbit Lela să o scoată din acea stare de gânduri adâncite.

—Parcă am mai trăit momentul ăsta... A îngânat Mirena de cum s-a dezmeticit puțin.

—Se întâmplă... și eu mai pățesc asta... toată lumea mai pățește asta... A liniștit-o sora ei; lucru ce a făcut ca timpul lor să se așeze în poziția și simțirile ce i se cuveneau, făcând ca ele să se simtă integrate și în plin confort cu acea lume în care trăiau.

De multe ori, în serile târzii, Mirena simțea aerul plin de glasul lui Cristofor, însă cu cât ea devenea mai mulțumită de mărunțișurile pe care viața i le oferea, și cu cât se obișnuia mai mult să-și respecte rutina ei zilnică, cu atât vocea lui devenea mai indescifrabilă, astfel încât, adesea părea că el nu fusese niciodată mai mult decât un vis, ori cel mult imaginație...

Primii fulgi de zăpadă se așterneau în liniște de data asta, fără să anunțe pe nimeni de venirea lor aievea, sub orele de noapte-târziu. Cine să le audă gălăgia căzută printre porțile de aer, ori prin frunzele înghețate din iarba ce a mai rămas, când toți erau furați de vise adânci, de parcă era un complot magic al începutului de iarnă jocul lor; un fel de petrecere surpriză, prin care iarna își pregătea ei însăși onorurile de bun venit.

Mirena dormea ghemuită sub pilota ei mare, lucrată din pene.

—Ești altfel acum, aici... S-a auzit glasul lui Cristofor, undeva în subconștientul ei; doar că Mirena nu l-a captat, căci somnul îi fura mult din preocupările pentru împrejurimi; fricile și grijile ei erau acum departe, de parcă ele nicicând nu s-ar fi legat de ea.

O atingere suavă, precum cea a unei energii pline de un alt tip de viață, a început să i se plimbe împrejur, cu o senzație care parcă-i insufla emoția unui dor gravat în timpuri.

Mirena s-a trezit buimacă, ca și cum ea a putut să simtă acea senzație pe pielea ei, în fel ce parcă îi colinda chiar mai mult decât aerul de roată-împrejur, cu ocolișuri ce-i străbăteau însuși harta sufletului.

—Ești aici? A întrebat ea.

—Sunt... S-a auzit ca dintr-un glob de pace.

—Ce ești tu? Nu și-a uitat ea șirul anapoda de întrebări care încă nu aveau răspuns primit din partea lui. Spune-mi, te rog, ești doar un glas din mintea mea, ori ești real? Eu am nevoie să știu măcar asta... I-a cerut Mirena, cu o nevoie de a-l descifra, greu de stăpânit.

—Sunt real. Chiar mai real decât tine... I-a explicat el.

—Ce vrei să spui cu asta? Nu s-a dumirit ea.

—Vreau să spun că eu știu... eu știu să iubesc... I-a explicat Cristofor. Mirena a făcut ochii mari.

—Adică? Mai spune-mi!... I-a cerut ea, în semn că nu-i pricepea mesajul.

—Eu... A vrut el să zică, numai că s-a oprit.

—Tu, ce? A căutat ea să-l facă să continue.

—Eu te-am căutat mult în hărțile lumii tale... I-a zis el; vocea lui se auzea nostalgică, descurajată...

—Cum adică “m-ai căutat mult”? L-a întrebat Mirena în fel repezit.

—Eu de multe vremuri te tot caut... A completat Cristofor, cu același fel abătut de a o zice.

—Pentru ce? De ce m-ai căuta? A insistat ea să caute răspunsuri care să o lămurească.

—Adică? Ce vrei să mă întrebi? Nu a priceput el la ce anume făcea referire incertitudinea ei.

—Pentru ce m-ai căutat? I-a repetat Mirena.

—Pentru că eu... A început el, doar că s-a oprit.

—Spune! Tu ce? S-a arătat ea lipsită de răbdare.

—Eu încă sunt îndrăgostit de tine... I-a explicat el.

—Ce vrei să spui cu asta? L-a întrebat Mirena în timp ce a privit lung, fix și cu ochii căscați, pereții albi ai încăperii, peste care umbrele de bec creau imagini statice. Noi nu ne cunoaștem... adică, oare doar mie îmi pare că noi abia ne-am cunoscut...? A început ea să-și caute scenarii prin teancul de idei proaspăt născocite.

—Eu te iubesc indiferent de timpuri! I-a zis Cristofor. Ea a rămas la fel de nemișcată ca reacție la acele vorbe ce sunau cam straniu în mintea ei.

—Cum se poate una ca asta? S-a arătat ea surprinsă.

—Pur și simplu... tu ești perfectă, pentru mine... doar pentru mine!... Doar a mea!... I-a explicat el, iar în vocea lui se simțeau mult mai multe emoții decât Mirena putea să acapareze.

—Cum se face că pot să te aud? De fapt, cum este posibil să te aud doar în mintea mea?! Ori cum este posibil să vorbim dar să nu am capacitatea să te văd? Eu îți simt prezența, parcă chiar și atingerea... Explică-mi, te rog! A început Mirena să-i ceară prea multe lucruri deodată, în semn de agitație interioară.

—Îmi simți atingerea?!... A întrebat-o Cristofor mai rar.

—Da, ciudat... te simt ca pe o stare ce se unduiește în trăirile mele. A îngânat ea cu pupilele ochilor ușor lărgite, în semn de meditație amănunțită asupra unui fapt anume.

—Deci îți nasc stări, trăiri... S-a bucurat Cristofor.

—Eu mereu am stări și trăiri; e ușor pentru mine să le simt, să le percep...

—Eu vreau să mă simți cel mai mult pe mine, așa cum o făceai tu!... I-a zis el.

—Eu nu te cunosc, ți-am mai spus asta!... S-a pus Mirena pieziș la vorbele lui.

—Nu vrei tu să faci asta!... A reacționat el descurajat, ba chiar dezamăgit.

—Ai schimbat cumva discuția de adineaori? De ce-mi spui mie astea? De ce mă cauți? L-a întrebat Mirena, de data asta în fel mai serios decât în alte dăți. Deci tu mă vezi, așa-i? L-a cercetat ea.

—Tu așa crezi? Nu i-a răspuns el clar.

—Ce ești tu? A stăruit Mirena să-l descoase.

—Sunt... dar mai bine nu îți spun!... S-a oprit el, după un moment ce i-a scăpătat iute o intenție precisă de a se încumeta să-i dea mai multe detalii.

—De ce? De ce să nu-mi spui?

—Pentru că ai ajuns să mă stăpânești prea mult... cumva încep să îmi pierd mințile dacă nu te am în gând în fiecare minut ce se pierde din timpul meu... eu mereu te caut... eu te urmăresc tot timpul... I-a povestit el.

—Tot timpul...? A rămas Mirena marcată de vorbele lui.

—Da, mereu. Ești drăguță și când dormi... Mi-e drag să te privesc. I-a explicat el, iar o atingere asemenea unui vânt lejer de vară i s-a așternut peste chip.

—Eu simt prezența ta, doar că nu te văd... tu chiar exiști? S-a pus Mirena emoționată ca trăiri mai produnde.

—Mie mi-ar plăcea să pot să îți simt întreaga structură, nu doar frânturi pe care abia că le sesizez... A mărturisit Cristofor.

—Încearcă! L-a încurajat Mirena, de parcă nu mai era abstract ceea ce făceau ei, felul lor de conexiune, cuvintele lor...

—Tu nu înțelegi, iar eu nu vreau să îți spun mai multe. I-a zis el dezamăgit.

—De ce? Încearcă! A insistat Mirena.

—Nu pot! S-a ținut Cristofor tare.

—Spune-mi mai multe, te rog! Eu chiar vreau să știu! S-a ambiționat Mirena să-l dezlege.

—Există mai mult decât lumea pe care tu o vezi, chiar există mult mai mult... I-a zis el, de parcă-și închipuia că prin asta o să poată să o astâmpere din a-l întreba.

—Ce anume? A continuat Mirena în același fel.

—Ce vrei să mă întrebi mai exact? I-a cerut el să-i vorbească mai la obiect. Tu pui multe întrebări, numai că eu nu te înțeleg întotdeauna. Eu nu pricep ce anume vrei... S-a arătat el lipsit de capacitatea de a putea să o înțeleagă.

—Ce anume este acel “mai mult” care există, despre care tocmai ce mi-ai zis? L-a întrebat Mirena interesată în mod evident.

—O altă lume... A îngânat Cristofor iute și abia rostit.

—Ce fel de lume? S-a pus Mirena și mai sceptică, de parcă se temea ca nu cumva el să fi fost vreun demon; chiar dacă pentru ea asta nu conta exagerat de mult, căci și demonii au fost cândva îngeri, iar prin iubire, chiar și ei ar putea avea o nouă șansă de a se înălța către lumină. Dar totuși, contactul cu Cristofor se simțea ca fiind unul pur, nevinovat, blând, deloc haotic; lucru ce o împingea să se atașeze tot mai mult de el, de parcă ceva îi șoptea că nu era greșit.

—O lume mai mare decât cea în care tu exiști deja. I-a descris el, pentru ca ea să poată să își dea frâu liber imaginației și să își astâmpere setea de a-l cerceta.

—Cât de mare? A continuat Mirena.

—Imaginează-ți că lumea ta este doar o picătură de cerneală din vârful peniței de stilou. A căutat el să o facă să înțeleagă.

—Lasă-mă să ghicesc, ești scriitor? Folosești telepatia? iar prin nu știu ce minune, acum pot și eu să fac asta...? A încercat ea să-și dea cu presupusul.

—Atunci de ce poți să-mi simți prezența? A pus-o el să gândească. Asta cred că depășește telepatia... I-a deschis Cristofor percepția lui mai amplă.

—Hipnoză... A găsit  Mirena ca explicație rapidă. Tu-mi transmiți mie mesajul, iar creierul meu îl procesează și-l transpune în plan de senzație reală; numai că asta-i doar imaginație. A concluzionat ea.

—Atunci de ce pot să te văd? A pus-o Cristofor să analizeze mai mult.

—Mă spionezi? Ai pus camere de filmat ascunse pe undeva? L-a întrebat ea, iar ochii ei eu început să caute roată-împrejurul încăperii.

—Cum să fac asta, când eu implor spațiul să-mi ofere măcar senzația că exiști? A reacționat Cristofor ca descurajat.

—Explică-mi mai mult! I-a cerut Mirena.

—Lumea ta este doar... A început el să spună, numai că s-a oprit.

—Doar ce? L-a întrebat ea; de data asta ea oferea impresia cum că se simțea sătulă de misterul lui lungit în cuvinte tăiate de pauze, cum la fel de bine ea se arăta convinsă că vrea să știe adevărul complet, indiferent de ce anume trebuia să afle. Pe de altă parte, poate că tocmai misterul lui o împingea pe Mirena să caute să-l descopere cu înverșunare... poate că fără detaliul acesta ea și-ar fi domolit un pic din acel interes legat de el.

—Întreg universul tău este doar o... o picătură din lumea... I-a repetat Cristofor un pic mai târziu, cu un fel de a vorbi care căuta pauze, ca nu cumva să o sperie cu ceva din ceea ce i-ar fi zis.

Mirena nu l-a înțeles; ea a priceput doar faptul că el era un personaj extrem de romantic și că folosea metafore ca să se exprime. Dar chiar și așa, ce încerca el oare să îi zică? Ori cine ar fi putut oare să descifreze mesajul lui?

—Ți-ai imaginat vreodată că dincolo de minuțiozitatea unui atom poate să existe un alt univers? A căutat Cristofor să se joace cu imaginația ei.

—Nu. I-a răspuns Mirena scurt, după care i-a zis în grabă: Ori poate... dar nu ca fapt real...

—Atunci îți spun eu că se poate... iar felul în care noi tratăm lumea care ne înconjoară, în așa fel se comportă și toate care ne compun, adică...

—Nu exagerezi un pic? I-a rupt Mirena vorba din gură, iar de data asta era ea cea care-i lua locul Lelei și o făcea pe-a fata bine integrată în normal, care nu caută acolo unde-i prea departe de ea.

—Crezi că exagerez? A iscodit-o Cristofor.

—Eu nu pricep... m-ai pierdut... I-a mărturisit ea.

—Privește universul în ansamblul lui văzut de la distanță, poți să observi doar sfere de lumină care se află într-o continuă mișcare; tot așa cum într-un atom se învârt acele mini-particule de energie, una împrejurul alteia. Prin comparația asta îți dai seama că întreg universul ar putea să fie doar o frântură de energie, precum un atom care compune un alt univers și mai mare. I-a exemplificat el.

—Asta nu mi-a trecut prin cap până acum. A mărturisit Mirena.

—Dacă poți să-ți folosești funcția telepatică a creierului, înseamnă că ai posibilitatea să înțelegi mai mult. A încercat el să o facă să-și deschidă viziunea și să înțeleagă mai clar și mai concret.

—Deci noi vorbim prin telepatie? S-a pus Mirena bucuroasă de faptul că a reușit să descopere măcar atât.

—Un fel de telepatie... A aprobat Cristofor acea concluzie.

—Dar cum poți să mă vezi atunci? L-a întrebat fata, stârnită de curiozitate.

—Folosind mintea... I-a lăsat el portițe prin care să-și poată imagina.

—Cum?! Nu s-a mulțumit Mirena cu răspunsuri pe jumătate. Nu pricep!... I-a mărturisit ea. Ori mai bine spune-mi cum ți-a venit ideea că eu aș putea fi dintr-o lume ce compune lumea ta; asta în cazul în care consideri că am descifrat suficient de bine mesajul tău și că nu sunt chiar atât de greoaie în a pricepe.

—Nu știu cum să îți explic, pur și simplu!... A îngânat el. M-am concentrat atât de tare încât am început să te văd, să-mi doresc să te văd mai mult... să pot să te ating chiar, cu felul meu de a fi...

—Vrei să spui că eu sunt doar o creație a minții tale? Adică tu-mi zici cumva că eu exist doar în mintea ta? Că pe asta nu o cred! L-a domolit Mirena. Eu nu sunt doar imaginație! Poate că tu ești doar imaginație... Tu pari să fii mai mult imaginația mea, nu eu a ta! S-a pus ea fermă.

Cristofor nu i-a zis nimic, ci doar a tăcut, căci poate în viziunea ei el nu avea dreptate, și poate că imaginația lui era prea puternică și vorbea lucruri care nu prea făceau sens în acel moment.

După câteva secunde ce s-au scurs în liniște, el a continuat:

—Totuși, caută să îți imaginezi ce ți-am zis eu mai devreme, cum că ar fi posibil ca atomii să fie compuși din alte mini universuri de energie, iar corpul nostru are posibilitatea să aleagă: fie ca acele universuri să fie scăldate în liniște, în organizare, în armonie, în iubire... ca un plan sănătos structurat, ori în alte senzații supărătoare pentru corpul nostru: ură, gelozie, răzbunare, fală... iar după cum tratăm noi acele câmpuri bazate pe legi fizice, care ne compun, mai bine zis toată materia acestei lumi, adică atomii... însuși viața în conexiunile ei... tot așa ar putea să se comporte și universul în care noi ne consumăm existența; să existe frumos, ori să se transforme în haos... I-a sugerat el să-și deschidă percepția.

—Nu știu ce vrei să explici, dar dacă vrei să mă convingi să cred în iubire, în pace și în alte lucruri de genul, eu deja cred! Nu-i nevoie să te străduiești, căci eu cred deja în toate astea! L-a domolit Mirena cu un răspuns prompt.

—Eu mi-am imaginat... A vrut el să zică, numai că s-a oprit de-îndată. Scuză-mă... A îngânat el. De multe ori eu chiar îmi imaginez cam multe... poate că prea multe... Și-a dat el seama. Câteodată mintea mea zboară prea departe...

—Nu-ți face griji, eu sunt exact la fel!... Și eu îmi imaginez lucruri mai mereu. Eu visez mult... S-a spovedit Mirena. Doar că eu sunt conștientă că tot ce aș putea să înțeleg este doar o frântură din tot ceea ce există cu adevărat, iar din acest motiv eu știu că-mi este de-ajuns să cred în Dumnezeu și să-mi pun toate bazele în El, indiferent de cât de departe mi-ar zburda imaginația. Cine altcineva ar putea să mă păzească în fața inexplicabilului dinaintea ochilor? Ori nu suntem noi oare făcuți cu un rost și cu o menire? E cineva care are grijă de noi la fiecare pas pe care-l facem, eu știu asta! A socotit Mirena.

—Ai dreptate! A aprobat-o Cristofor, iar lumea lui parcă s-a deșteptat într-un alt spațiu. Faptul că vorbesc cu tine îmi face bine, mă simt mai liniștit acum... I-a mărturisit el.

—Acum lăsând teoriile abstracte deoparte, îmi poți spune cine ești? ori ce anume ești? A insistat Mirena să pună presiune pe acel detaliu care conta mult pentru ea.

—Nu știu... A îngânat el. Eu am încercat în multe feluri să-mi aranjez ideile din minte, doar că indiferent de felul în care o fac, eu nu reușesc să înțeleg exact cum pot să iau contact cu tine; eu găsesc teorii, dar nu mă bazez pe ele într-un procentaj maxim. Pur și simplu... eu mă gândesc la tine și îmi apari ca o imagine desenată pe creier. I-a povestit Cristofor.

—Deci noi doar comunicăm prin telepatie. A punctat Mirena ca fapt cert. Asta este cea mai logică explicație. Și-a dat ea seama.

—Eu am vrut să fac experiența noastră să pară mai interesantă poate, mai plină de mister, mai captivantă... dar acum, când tu îmi spui “doar telepatie”, îmi dă impresia că tot ceea ce se întâmplă între noi este ceva destul de banal... un lucru care se întâlnește la ordinea zilei... S-a pus Cristofor dezamăgit, asta în timp ce Mirena sesiza o explozie de straniu înaintea ochilor.

—Cum poți să spui așa ceva?! S-a mirat ea. Imaginează-ți cum ar fi dacă toți oamenii ar putea să folosească telepatia, ba mai mult, să-și citească unul altuia gândurile; ce s-ar întâmpla atunci? Oamenii s-ar ucide unii pe alții, căci noi toți avem gânduri ascunse, iar puțini sunt cei care știu să ierte cu toate că înțeleg mai mult, puțini sunt cei care deși văd adevăratele chipuri ale oamenilor, pot să se comporte ca și cum asta nu contează și să găsească motive de a înțelege chiar și lucrurile urâte, motive care ar putea spăla vina celor capabili să greșească, căci greșeala de cele mai multe ori se naște din neștiință ori ignoranță, nicidecum în cunoștință de cauză, ori... A căutat Mirena să-i explice toate câte ea gândea, doar că s-a oprit.

—Ți-e teamă? A întrebat-o Cristofor blajin.

Mirena nu i-a luat în seamă întrebarea.

—Tu poți să faci asta și cu altcineva? L-a întrebat ea ca fapt repezit.

—Nu, doar cu tine...

—Nici eu... eu tot așa... pot să o fac doar cu tine... I-a zis ea.

—Este bine atunci!... S-a bucurat Cristofor, fapt care se remarca printr-un anume sentiment de împlinire ce i se putea distinge în glas.

—Știu că este bine... Eu chiar simt că pot să am încredere în tine și chiar sper că sentimentul este reciproc. I-a mărturisit ea.

—Cum poți să te încrezi în mine așa, pur și simplu?! S-a mirat el.

—O simt, simt că-i bine... I-a zis Mirena.

—Cum? A insistat Cristofor să-i ceară să-l lămurească în detaliu.

—Îmi folosesc instinctele... ele îmi sunt singurul ghid prin care îmi găsesc curaj să-mi pun toată încrederea în cineva atunci când am nevoie să fac asta; căci cunoștințele sunt doar în parte, iar dincolo de cunoașterea acestei lumi va fi mereu un întreg infinit, care indiferent de cât de mult s-ar lăsa descoperit, el tot infinit rămâne. Iar vezi tu, dincolo de un suflet curat va fi mereu pace, iar eu consider că nimic nu valorează mai mult decât pacea și liniștea sufletească. A spus Mirena ca pierdut printre fraze, căci era deja obosită; iar încă de dinainte să-și termine vorbele, ea și-a închis ochii cerșind odihnă.

—Tu ești sufletul meu pereche, din acest motiv pot să... ceea ce facem noi... I-a explicat Cristofor.

Mirena a deschis ochii din nou și a privit tavanul.

—Dacă este vorba doar de telepatie, iar pe noi ne desparte doar distanța, dă-mi adresa ta! Eu vreau să te întâlnesc! I-a cerut ea, fără să reacționeze câtuși de puțin la afirmația lui cu sufletele pereche.

—Nu poți! I-a explicat Cristofor convins bine.

—De ce nu?! A insistat Mirena.

—Pentru că eu știu deja adresa ta. I-a amintit el. Doar că...

—M-ai căutat? L-a întrebat ea curioasă.

—De multe ori...

—M-ai găsit vreodată? A lungit ea discuția, de parcă nu ar mai fi vrut să adoarmă, ci să-i mai rămână aproape.

—Da, adresa. I-a răspuns el scurt.

—Și? Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai zis când ai făcut-o? Poate că nu eram acasă... ori poate... A încercat ea să spună, numai că el a oprit-o.

—Acolo unde ar fi trebuit să te găsesc, am dat doar de un câmp întins cu flori, un câmp larg de lavandă. I-a descris el. Mirena a rămas cu privirea mirată de cele auzite.

—Cum este posibil așa ceva?! Ai luat adresa greșită poate... notează din nou! I-a cerut ea.

—Nu am ce să notez, că întreg orașul în care ar trebui să locuiești tu este doar un câmp întins de lavandă. I-a explicat el.

—Poftim?! S-a mirat ea. Orașul meu este aproape de râul Giredo, lângă podișul Giredis... A ținut Mirena să-i explice clar, ca nu cumva să existe vreo confuzie.

—Știu... dar eu îți spun că toată acea zonă este doar un câmp întins de lavandă... I-a explicat el încă o dată.

—Înseamnă că noi trăim în timpuri diferite... A constatat Mirena.

—Din acest motiv ți-am spus că este imposibil ca eu să exist în lumea ta. I-a zis el la limita dintre cuvinte și tăcere.

Mirena a tăcut... îi părea atât de ciudat... căci dacă într-adevăr el era sufletul ei pereche, iar el era din alte vremuri... cu toată setea de iubire pe care ea o avea, viața ei se transforma într-un fel de temniță din care și-ar fi dorit să evadeze măcar secunde până la el, să poată să-l întâlnească.

—Noi trăim în imposibilitatea de a unifica iubirea noastră într-un cerc de doi. S-a arătat Cristofor dezamăgit; iar el vorbea de parcă ei erau deja un cuplu.

—Ce iubire? L-a întrebat Mirena surprinsă.

—Nu-mi spune că tu nu o simți când vorbești cu mine!... Eu știu că simți... Nu i-a dat el voie să gândească altfel.

—Ai dreptate, simt emoție, una destul de puternică și rară. A mărturisit ea.

—Eu știu o cale prin care să se poată, dar nu sunt total convins că-i bine, ori că... poate că nu se poate... A gândit el.

Mirena a tăcut, iar gândurile ei s-au adâncit tot mai mult, până ce s-a lăsat condusă de un val de somn spre o altă lume, una a viselor...

...