Rai

Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:

www.lulu.com/Matilda Gagea/Rai

Google Play/Matilda Gagea/ Rai

În lumi ce ne separă

Mă simt de parcă trăim în lumi diferite, în care percepțiile mai mult ne separă, în timp ce sufletele saltă și se zbat să ne unească.

Inimile bat în voci ce ne leagă. Doar că legăturile lor nu sunt pe atât de trainice pe cât să poată susține toată povara păcatelor târâte după noi.

Spovedania ne e puțină, iar desfrâul saltă în delir.

Nu suntem nici falși, nici plini, nici goi – suntem doar noi, căzuți în păcat ce-a tot picat.

Nu e zid ce poate ține sufletele încuiate, însă e zid ce poate limita trupuri împietrite, înghețate și amăgite de ideile unui veac mut să poată zice adevărul și surd în fața lui.

E timp puțin și cale multă drumeția în care am fost puși.

Cine nu ia aminte la cuvinte simte tristețe atâta timp cât încă-i mai e îngăduit Raiul, ori se vindecă de ea, uitând să mai fie ceea ce ar trebui să fie.

Gălăgie răsună pretutindeni, de parcă stupul nostru dă rod; doar că pare stearpă inima lui bolnavă, din care lavă tot vrea să răzbată ca să nu se preschimbe în piatră. Și e înceată mișcarea de arce de ceas, timpul ce ne-a rămas. Doar că noi, în glas de oi, ne grăbim să-l irosim cu fiece pas.

Arde și se stinge bucuria de a fi, de parcă noi atât putem zidi: un veac, care doar cât el ar dăinui.

Și cine știe ce-ar putea să fie lumea de dincolo de noi, în care eroi și-au plimbat pașii.

Poate că e larg întins, ori poate că e cuprins de brațe împreunate de tine, bărbate, ca un om care poate să le susțină pe toate.

Eu cred că e destin plin de căi sortate în așa fel încât să ne zbatem pe coate ca să-l ducem drept acolo unde-i e credința și ființa întreagă.

Eu cred că-i nevoie să căutăm ca lumea să înțeleagă ce frumos de resimte duhul din noi când în stări de doi ne iubim curat, cu duh împăcat.

Eu cred că-i prea înțelept omul cel drept ce-și duce crucea lui spre lumea ce nu-i încă știută de aici.

E un har să te ridici peste frici și peste prigoană și peste orice goană nebună de a vrea ceva, doar ca să poți să găsești în inima ta gândul bun ce pace ți-ar da.

Poate-ar conta să fim împreună.

Poate că viața-ar conta!...

Nimic altceva!

Iar ea duce mai departe; nu se oprește aici.

Pe noi ne desparte gândul la frici...

Ne temem să pierdem ce nu deținem, când dăm de la noi ploile cu mană cerească, ce pâine de Rai pot să crească.

Noi ne temem să nu se sfârșească ceva ce pe veci ar putea să trăiască dincolo de frica noastră.

Dar inimile bune saltă sus, la Domnul Iisus.

Pace să ne fie! Și bucurie!...

E ca scrisul în condei

Care-i sensul vieții noastre, ori menirea de a fi?

Câți din noi pricepem rostul și cam câți putem iubi?

Oare mai cunoaștem taina de-a putea simți curat

Toate stările de duh ce răsar mai răsfirat

Dintr-un cuget care știe să se rupă de păcat...?

Din iubire-apare viața, ca lumina care-a stat

În împărăția nopții, când apusul s-a lăsat...

Ea-i cumva o stare rară, de-a avea doar cât am dat,

Ce deșteaptă alte stări de lăuntric împăcat...

Și de cuget ce percepe un etern mai luminat.

Noi tot vrem să luăm iubire, să simțim din gustul ei,

Însă a putea s-o dai, e ca scrisul din condei,

Care scrie prima dată, în fiori așa de grei,

De parcă ți-e sete tare, doar că n-ai nimic să bei...

Azi ninge cu flori

Azi ninge cu flori. Să ningă, iubite!

Să cadă toți prunii-n petale pe noi!...

Sunt ploi prea-curate ce pică izbite

De vântul domol ce zburdă-n zăvoi.

 

Agale vârtejuri se zbat pe asfalt;

Se-învârt în rafale de flori ce-au picat...

Se-aburcă vânjos în zbor de înalt

Ușoare petale de alb nestemat.

 

E dansul valsat de vară devreme,

Prin muguri de soc și crengi de liliac.

E galbenă curtea ce nu se mai teme

Că nu-i încă vreme de flori ce-și desfac

 

A lor păpădii, în mii de buline

Prea pline de zumzet și aer curat...

Iubite, prin tine, sunt mult prea depline

A mele senzații de duh împăcat.

Așază-te-n lanul cel plin de trifoi,

Atinge-mi cu fruntea miezul de chip!...

Tu crezi că e pace când duhul din noi

Se umple-n clepsidre de tainic nisip?

 

Eu cred că e bine să-ți stau lângă piept.

Ce-agale și molcom tot curg primăveri!...

De parcă și timpul mi-e curs înțelept

Ce-mi naște în ceruri destoinici averi.

Pasarelă a timpului

Pe o pasarelă a timpului se rotesc aștri.

Nimic din voia lor nu ne-ar ține pe loc;

Ne ținem noi singuri, în goană nebună ce caută noroc.

Am picat în gol deloc aranjat, ori lucrat de noi...

Suntem goi și fără puteri; a noastre averi sunt mici mângâieri

De stele ce cad și tot cad, până mor în aceleași senzații de gol.

Mi-e orb gândul meu deștept. Fără Tine nu-i flacără-n piept,

Nu-i vlagă în vene, nu-s vremuri s-aștept,

În mersu-mi alene, drumul spre veșnic ce-ar duce mai drept.

Pustiu se-întrevede în noi; suntem goi...

Picăm, ori doar stăm pe loc... și nu e un joc...

Sunt munți, și cascade, și flăcări de cer...

Sunt stele ce pier...

E mai mult o stare...

Albe lăcrămioare au căzut grămezi...

Șezi iubire-n cuget, deapănă și crezi

Că averea noastră nu-i doar cât atingi,

Ci mai mult o stare de-a putea să-învingi

Toate câte dor, multe ce lovesc...

Ori acele gânduri ce ne tot smintesc...

Și ne vor nebuni, fără rugăciuni...

Suntem prea infime glasuri din străbuni,

Ce știau de-acasă, ce vorbeau curat,

Printre alte timpuri, ce s-au terminat...

Câmpuri cu narcise, tufe de liliac,

Toate-n miez de suflet, pentru mine tac...

Ca și cum se fac că nu știu a zice,

Când doar primăvară stă să se ridice.

Nu-i doar Postul Mare... nu-i nicio durere...

E mai mult o stare ce cu patimi cere

Să o tot alin, să mă leg de ea...

Doar că ce să-i dau, când nu am ce da...?!

Leagă-mă clepsidră, de nisip ce pică!...

Poartă-mă departe, umblă fără frică!...

Nu-i nimic să-mi zică un ceva de drag;

Sunt doar văi cu vuiet, ce-mi răcnesc în prag

De castel, pe plajă, ce-i lovit de valuri...

Suntem mări, oceane, dincolo de maluri...

Ori poate nisip, ori poate cărări...

Stări, ori alte feluri de târzii visări...

Dumnezeu ne știe gândurile multe,

Cine vrea să vadă, cine-ar ști s-asculte...

Numai El ne ține, doar prin El trăim!...

Noi suntem doar vuiet, ce sper cer tânjim.

Ploi de lumină

Grădină cu flori, sub ploi de lumină;

Senină mi-e calea ce-ar duce spre Cer.

Prea pline de calm a mele imagini

Cu munți de petale din ramuri ce pier

Uscate de vânt, cuprinse de ger...

Mister e iubirea ce crește în noi.

Sunt foi ce se nasc din lacrimi de ploi,

Sub timpuri mai blânde, din viul zăvoi.

Mi-e glas nebunia de-a vrea să te am,

Iubire plăpândă, ce-mi cugeți puteri.

Mi-e mult prea cu patimi năstrușnicul ram,

Ce-mi suflă cu flori de vii mângâieri.

Alunecă lin, emoții-petale,

A tale trăiri de cuget curat.

Mi-ești drum cu lumină de gânduri egale

Cu-a tale castele de om împărat.

De urmele tale aș vrea să mă leg,

Să merg înspre tine din marea de gri.

Nu-mi trebuie-n lume să scriu poezii,

Vreau gândul la tine, în tot ce-aș trăi!...

Să fie doar bine, să fim împăcați...

Ori frați, ori prieteni, ori zâmbet senin...

Degeaba e plin pământul de noi,

Când sufletul moare – ucis de venin.

Nici șerpii nu vor din Rai să ne-alunge;

E negru ce-împinge ca demoni să fim...

Să nu mai iubim cu duh ce-ar străpunge

Portițe spre Cer – în spațiul infim.

Stări de primăvară

Prin firul ierbii, încă crud, se deapănă lejer,

Aceleași stări de primăvară, prea pline de eter.

Sunt muguri de castan ce plâng aceleași ploi firave,

De “stai cu mine” până când mi-s toate mai suave.

E fir de verde umezit, sunt muguri prea crescuți...

E cer ce duce infinit... sunt pașii cei căzuți

Printre aleile de flori, ce deapănă povești

Mai prea alene înșirate – a tot ce tu iubești.

Alintă-mă așa, în gând, în mintea mea cea goală,

Pe valurile spumegând, mânjite de cerneală.

Mi-e orb al meu deșert de vise, mi-s norii-acoperiș...

Aruncă-te și tu, în gol, prin gândul meu, furiș!...

Să stăm în iarbă amândoi, chiar dacă plouă lin...

Să cadă-agale veșnici ploi – de alte flori ce vin.

Dragoste oarbă

Dragoste oarbă, din miez de călcâie,

Lămâie mi-e gura când nu te cuprind.

În mine se zbat vârtejuri încinse,

Ce parcă mai aprig de tine m-aprind.

 

Aș da jurăminte, dar câte să dau,

Când scapătă-n mine cascade cu foc...?

E loc de cuvinte, dar nu știu de vreau

Cu dragostea noastră beteag să mă joc.

 

Te cer cu lumină de suflet aprins,

Încins până-n miezul de lungi galaxii!...

Să ploaie cu stele, pe-al nostru cuprins,

Ce-ar curge-n cuvinte ce-ți scriu poezii...

 

Mă simt ca un măr din pomul de veci;

De treci să mă pui în traistă la tine!...

Senine, ori pline, a minții tăceri,

Brodate cu flori de-a noastre destine.

 

Să-mi ticăi și mie, a ta inimioară,

S-aud cum răsună sub umărul tău!...

Să-mi sune a toacă, a tale emoții,

Venite din vârfuri, de munți de Ceahlău!...

Din cei ce pot să-îndure!...

Un crâng cu flori de sânziană și umbră de pădure;

“Ce limpede se scrie cerul din cei ce pot să-îndure!...”

Așa zicea în gânduri lui, pribeagul cavaler,

Ascuns de ochii celor mulți, sub hainele de fier.

“Așa de lin mi-e începutul de timpuri care vin

Să-mi dea și mie fericirea de-a fi erou, puțin...

M-am cam pierdut de drumul meu, eu nu mă mai dețin,

Pe mine pașii mă izbesc de căile ce vin...

Și-i prea puțin să pot umbla prin flori de sânziană,

Când timpul meu îmi e străin, în frageda poiană;

Urcuș de trepte, coborâș... castele care pier...

În spațiul meu cel solitar, nimic nu mi-e reper!...

Mă simt pustiu și gol de vid, ca un gonit nebun

Prin mii de căi ce se deschid și strașnic mă răpun.

 

Dar timpul pare-așa puțin, când ochii văd frânturi

De lumi ce peste creștet vin, din toate câte-înduri...”