Carte în format e-book disponibilă pe:
"Poveste din
Sareha înfățișează o lume departe, tocmită undeva în neant, ce respectă cu
strictețe o lege sacră, scrisă într-o carte de mare însemnătate – Cartea
Naturii.
Lumea înfățișată este
împărțită în patru mari ținuturi diferite ca aspect și condusă de împărați
blânzi, în lipsă de războaie ori cruzime. Ca o însemnătate aparte, doar “cititorii”
pot interpreta acea carte, ei fiind persoane cu har.
Pentru Ținutul
Sareha, singura cititoare existentă în acea vreme descifrează că se întrevede
un soi de blestem ce ar aduce sfârșitul locurilor, astfel că Amira, singura
fiică a lui Ferdan, stăpânitor peste Sareha, este obligată să se îndrăgostească
și să se căsătorească expres din dragoste, până la împlinirea vârstei de
nouăsprezece ani. Doar că indiferent de faptul că oricine este binevenit ca
pretendent, nimeni din ținutul ei nu îi cade pe plac, lucru ce încurcă
planurile și îngreunează situația, în special pentru faptul că legea cea mai
importantă din timpurile lor spune că niciun locuitor dintr-un ținut nu poate
să pășească în altul, oamenii având înfățișări cu detalii diferite.
Ca unică nădejde apare
Vlad, un tânăr ce își acoperă chipul. El îi vorbește despre o altă cititoare,
care trăiește în Simiria, un ținut departe, în care plănuiește să o ducă și pe
Amira – lucru interzis.
În cele din urmă prințesa
pornește alături de el în căutarea izbânzii. În această aventură se alătură și
alte personaje, lucrurile devenind palpitante."
Ⅰ
Într-un castel impunător, de marmură albă, înconjurat de grădini rigide, ce păreau mai mult sculptate decât crescute din pământ, într-un așa loc trăia Marele Ferdan – un fel de împărat al unei întinse lumi numită Sareha. Această Sareha adăpostea căldura soarelui de amiază și lumina lui cea mai intensă; un loc depărtat de timpurile noastre, dar care adesea ne caută în neant.
Privite din aer, printr-un zbor agale, câmpurile și peisajele din Sareha ofereau o asemănare puternică cu un fel de vară-iulie din obiceiurile noastre, numai că la ei, pe întreaga perioadă a anului.
Era deja seară... în unduirile ei tandre, de asfințit, se alinta un aer cald, precum un vânt ce suflă agale, lungi adieri împăciuitoare. Nu era un timp târziu, ci mai degrabă acel moment ce zămislește nevoia de liniște și consens, precum un izvor de stări ce degajă o dorință de a privi lumina cum se scurge din peisaj, căutând să captiveze întreg ambientul, în acel fel ciudat de pierdere a realității, capabil să vrăjească și să stoarcă din ochi și din minte până la ultima picătură de atenție ațintită spre alte lucruri și nu spre acea pace răspândită de înserări.
După șiruri de secunde pierdute fără simțiri, în acea monotonă, dar totuși memorabilă seară, chiar și praful s-a liniștit, părăsind în liniște șirurile de soare scurse printre crengi. În urma lui a mai rămas doar agitația din gândurile naive și lipsite adesea de puterea de a înțelege lucrurile în ansamblul lor complet, văzut de la distanță.
Totuși, într-un asemenea moment, în care toate ar fi tins să caute pacea, în castelul din Sareha era o agitație enormă... servitoarele fugeau de colo-colo, unele ștergeau praful, altele armonizau încăperile cu perdele proaspete, altele își vărsau întreaga atenție peste vazele de flori împopoțonate cu stropi firavi de culoare, iar altele se străduiau să așeze o mulțime de vechi și bine-lucrate scaune într-o rigidă ordine, structurată întocmai – un adevărat tărăboi de albine umane, organizate prefect, în minuțiozitatea detaliului.
Amira, unica copilă a lui Ferdan, era singura structură din întregul alai, care nu se combina prea bine în armonia peisajului din acel amurg. Ea se vedea nostalgică și retrasă într-un colț al gândurilor ei, cu toate că pregătirile erau efectuate pentru un eveniment în care ea era adânc implicată. Și uite că erau deja lungi frânturile de ceas de când ea stătea sprijinită peste pervazul unui geam și parcă voia să absoarbă fiecare strop rămas din zi și să-și întipărească în auz până la ultima picătură din cântecul liniștitor al păsărilor, ce păreau angajate de natură să-i cânte special la acea fereastră, în note pe care numai ea le putea percepe.
Parcă bruiată de haosul din jurul ei, ea și-a întors ochii spre o altă realitate ce i se țesea în spate, iar pe un ton destul de blând i s-a adresat uneia dintre servitoare, întrebând:
—Voi nu vă mai odihniți? Dacă vi se pare că este scurt
timpul rămas pentru a termina pregătirile pentru Serbările Regatului, pot să îi
cer tatălui meu să le amânăm... măcar anul acesta... care se anunță atât de
epuizant... A spus Amira; ochii ei picurau lumină.
—Nu vă faceți griji! Totul va ieși perfect! Iar cât
despre organizare... suntem foarte bine situați!... Aproape că am terminat... În
plus, mai este și mâine o zi în care putem să ne ocupăm de aranjat ultimele
detalii. I-a vorbit pe un ton încurajator sprintena femeie, care se străduia să
așeze cu multă grijă onduleurile de la o perdea.
—Mai este o zi... așa-i?! Doar o zi... A șoptit Amira dezamăgită; vorbele parcă îi ieșeau dintr-un piept plin de frică, emoție, nesiguranță și masivă deziluzie.
—O să fie bine! A încurajat-o femeia, observându-i stările de nervozitate ce-i cutreierau întregul ei fragil de tânără prințesă. Fata i-a zâmbit în colțul gurii în semn de recunoștință, iar mai apoi, ea a plecat grăbită înspre acel salon imens, în care tatăl ei își petrecea timpul citind ori programând treburi de-ale împăraților.
Răpită de un mănunchi brusc de gânduri, Amira și-a temperat stările de agitație ce o grăbeau înspre acel loc și s-a oprit intimidată, în fața ușii impunătoare, pictată în maroniu închis; ochii ei au început să analizeze sculptura delicată a fibrelor ce alcătuiau acel lemn bine lucrat, peste care s-au plimbat atât de multe amprente de palme.
Ca și cum aerul dimprejurul ei s-a pietrificat, ea a simțit cum și pașii i s-au blocat simultan cu el, iar imaginația creată de fricile ei a luat locul peisajului real, lucru ce nu-i mai îngăduia să facă nimic altceva decât să pună ochii mari și pielea de găină... doar că nu era vreme de copilării, așa că ea și-a încrucișat degetele aproape de piept, ca într-un fel de a face pace cu stările ei de neliniște.
—Intră! S-a auzit calm dinspre înăuntru. Era glasul tatălui ei, care auzise freamăt și îi simțise prezența.
—Tată... am vrut să... eu doar treceam pe aici... S-a bâlbâit Amira, în timp ce pașii ei ar fi căutat să se retragă din acea zonă.
—Eu chiar voiam să te chem... Noi doi trebuie să discutăm despre eveniment!... I-a vorbit Ferdan.
Fața Amirei s-a schimbat instantaneu, astfel încât coloritul asociat cu valurile de frici a căpătat o culoare roșiatică.
—Sunt la curent cu toate pregătirile, tată! Știu ce trebuie să fac și cum să mă comport, nu-ți face griji, nu am să dezamăgesc! Chiar sunt pregătită... Foarte pregătită!... S-a încâlcit ea în vorbe și în scuze, numai că prea multe scuze adesea acuză, iar în glasul ei suav se citea limpede temerea și incertitudinea ce o acaparau.
Ferdan a privit-o cu fața senină și cu un zâmbet destul de melancolic, ba chiar trist.
—Știu că ești pregătită, însă eu văd și multe alte lucruri pe care tu le ai înghesuite în suflet. Tocmai din acest motiv vreau să-ți povestesc despre mama ta... tot așa cum ești tu, firavă și copilă, tot așa mi-a apărut și ea înaintea ochilor, cu aceeași inocență, cu aceeași frumusețe de ființă fragedă, cu aceeași stare de neliniște și teamă... iar mie... mie mi-a fost suficient să o privesc doar o scânteie de timp și să-mi dau seama că ea era singura din întregul univers ce-mi putea fi soție și mamă a copiilor mei. În ea eu am putut să văd necunoscutul care îmi dădea senzația de acasă. Doar printr-o ușoară scăpare ce ne-a unit privirile, am înțeles amândoi că nu mai era cu putință în niciun fel și sub nicio formă să mai trăim unul fără celălalt.
—Este atât de frumos ce îmi povestești, tată! Niciodată nu mi-ai vorbit despre ea în felul acesta... A spus Amira, iar pe fața ei se putea citi arta capabilă să picteze acea speranță a iubirii eterne.
—Așa a fost... într-adevăr, a fost frumos!... Am rămas împreună până când ai apărut tu pe lume... mi-a dat cel mai prețios dar: un copil născut din imensă dragoste... A povestit împăratul plin de nostalgie, după care și-a întors privirea brusc, într-o parte.
—Regret că ai pierdut-o din cauza mea! A spus Amira mișcată de o tristețe galeșă.
—Nu mai spune asta niciodată! Eu nu am pierdut-o din cauza ta! Tu ești... adică ai fost cea mai mare dorință a Elvirei... cea mai mare iubire a ei... cel mai important lucru! Îți mai amintești de brățara asta?! Ți-am arătat-o mai demult, când erai doar o copilă... A întrebat-o Ferdan, în timp ce a scos dintr-o cutie frumos decorată o brățară simplă ca model, ce avea agățate de ea trei plăcuțe metalice, cu trei inițiale: FEA. Era preferata Elvirei... nu era zi în care să nu o țină la mână... acum tu ești aproape femeie... a venit timpul tău să o porți! I-a zis el.
—F- de la Ferdan, E- de la Elvira și A- de la Amira. Mulțumesc mult! Este foarte important pentru mine faptul că-mi oferi acest dar! Promit că niciodată nu am să mi-o scot de la mână! Brățara asta mă va face mereu să o simt pe mama lângă mine, chiar dacă ea este acolo, sus, în ceruri, printre îngeri și flori de crin... A rostit Amira emoționată.
Ferdan o privea la fel de pătruns; ochii lui străluceau tare... s-ar fi putut crede că plângea de fericire, ori de un dor imens... exact în acel moment el oferea în detalii clare acea senzație a unei lupte cu un cumul masiv de sentimente, imposibil de stăpânit, ori de expus în cuvinte.
—Știu că nu îți este ușor să faci lucrul pe care ni l-a cerut Cititoarea, dar să știi că eu voi fi lângă tine mereu! Oricum, la un moment dat orice fată ajunge să se mărite... Aș putea să jur că cel mai mare vis al fetelor este să se vadă în rochie albă, în fața altarului!... A încercat Ferdan să o încurajeze pe fiica lui, care nu în mult timp intra într-o aprigă preselecție prin care trebuia să-și aleagă bărbatul alături de care urma să își petreacă întreaga viață.
—Eu nu știu ce își doresc restul fetelor, dar știu cu siguranță că eu încă nu-mi doream una ca asta! A răspuns tânăra prințesă.
Tatăl ei o privea atent; în ochi i se citea limpede că o înțelegea și că îi părea rău, doar că nu avea cum să o ajute.
—Ai să vezi că nu-i chiar atât de grav!... I-a șoptit el pe un ton gingaș, iar mâna lui destul de obosită și-a sprijinit-o peste umărul ei subțirel, în semn de încurajare.
—Măcar dacă nu eram nevoită să mă îndrăgostesc!... Știu că în Cartea Naturii scrie că trebuie să mă căsătoresc până la vârsta de nouăsprezece ani din dragoste, dar nu știu dacă pot să fac asta cu o așa mare presiune pe umeri... Toată viața m-am temut de serbările regale de anul acesta!... A mărturisit Amira.
—Scumpa mea, acesta este un sacrificiu pe care noi, conducătorii împărățiilor trebuie să-l facem. Cititoarea a prevăzut în Cartea Naturii că acesta este destinul tău. Trebuie să te căsătorești din dragoste... Iar acum a venit timpul să o faci... Dacă nu știam și consecințele pe care acest fapt le implică, crede-mă că nu îngăduiam să faci vreun lucru pe care tu nu-ți dorești să-l faci! A încercat Ferdan să o liniștească și să o încurajeze în același timp.
—Cine-mi poate spune cu siguranță că tot ce scrie în Cartea Naturii este adevărat? A reacționat Amira pe un ton amărât, lucru ce a făcut ca împăratul să se agite destul de mult deodată cu vorbele ei, iar ca reacție instantanee, el a încercat să facă dispărută întrebarea ei, ori să o ascundă printre zgomote produse de pași, de obiecte atinse... ca nu cumva cineva să o audă și să pună la îndoială cuvintele pecetluite în acea carte extrem de importantă.
—Am trăit mulți ani până acum și pot spune din proprie experiență că fiecare cuvânt din acea carte este adevărat! Te rog să nu te mai îndoiești niciodată de asta! I-a cerut el destul de blând, folosind totuși o voce ridicată, severă.
—Atunci nu-mi rămâne decât să-mi pecetluiesc soarta! Păcat că nu se poate să mă mărit cu oricine!... Îmi era mult mai ușor dacă îmi alegea cineva un soț... Mi-e imposibil să cred că printr-o magie am să reușesc să mă îndrăgostesc și să salvez împărăția de la tragediile pe care Cititoarea le-a prevestit! Și-a exteriorizat Amira descurajarea; doar că tatăl ei nu a mai reacționat, ci și-a lăsat ochii în cartea pe care o avea deschisă pe masă, în semn că discuția se terminase. Pe de altă parte el lăsa să se înțeleagă și faptul că păstra speranța că ea va reuși să-și deschidă sufletul și să accepte să-i pice drag vreun băiat din Sareha, frumoasa lume în care trăiau, fiind prizonierii locului, în sens prielnic.
Bătrân și neobosit Pământul continuă și azi să-și verse ploile în a lui lege și nu încetează să-și plimbe praful în vânt. Noi îl cunoaștem așa cum l-am întâlnit în vremea noastră, doar că același pământ de acum era pe-atunci altfel împărțit de liniile imaginare. Pe aceste locuri se întindeau în acele vremuri patru mari ținuturi: Sareha, Trotis, Emezonia și Simiria.
Sareha era un fel de temniță de rai, plină de blândețe, în care oamenii trăiau fericiți sub căldura destul de abundentă a soarelui.
Trotis se vedea precum o zonă pierdută în ploile molcome de noapte – un loc în care soarele deși strălucea adesea chiar puternic, nu reușea să usuce scoarța copacilor acoperită de mușchii verzi, iar firele de iarbă și frunzele colorate în multe soiuri de nuanțe, duceau gândul spre un fel de împărăție a toamnei; asta fără de a lua în calcul faptul că printre culorile tomnatice era loc și de gingașe flori albe, ce încărcau crengile cu bucățele de firav, pentru a completa peisajul de vis al unui septembrie nesfârșit, însă zămislitor de primăvară. În Trotis clima era un fel de binecuvântare pentru păduri și livezi, căci pe întreaga perioadă a anului fiecare pom savura din plin picurii nesfârșitelor ploi, cu care hrăneau și coceau imense cantități de fructe, pe aceleași ramuri pe care în același moment, buchete de flori își etalau gingășia.
Emezonia se simțea precum un timp de mai – un loc pictat în verde fraged, în care domneau multe specii de flori, dar și multe și deosebite cântece de păsări. Aici vremea era aproape la fel de caldă ca cea din Trotis, doar că soarele se arăta mai rar, iar ploile dese și cerul noros favorizau în mare parte florile și dansul petalelor în vântul cu mișcări lente. Aici fructele mai niciodată nu izbuteau să crească. Spre deosebire de Trotis, Emezonia semăna mai mult cu un fel de ținut al primăverii, împodobit extrem de frumos în nuanțele de viu create de flori. Pe cât de frumos, pe atât de pustiit acel loc, asta în comparație cu Sareha și Trotis, care erau cele mai populate ținuturi.
Chiar de la depărtare mare, cel mai dificil trai îl aveau locuitorii din Simiria, care se lăsau găsiți doar după o îndelungată călătorie peste nesfârșite câmpuri anevoioase... acolo ei se arătau cel mai probabil ascunși în căsuțe bine căptușite, înghesuiți la gura focului, pe care neîncetat îl hrăneau din brațele de găteje adunate în fața sobei. Acest loc era o lume de vis, ce nu se lăsa imaginată în fel complet, căci indiferent de cât de aproape de realitate putea imaginația să pătrundă, ea nu reușea să străbată îndeajuns de acolo, pentru a reuși să reproducă reala magie a acelor întinderi de alb ce strălucește. Simiria părea un basm al zăpezilor – o lume ce îngheța în sufletele oamenilor până la ultima picătură de răutate, lăsând să se vadă prin sticla de la geamurile înghețate doar figuri pline de inocență și blândețe. O altfel de lume... una uitată până și de vântul ce zburda rapid printre brazi, cu sufletul ținut în stare de veghe, având frica de a nu-l pierde printre țurțurii încordați, de gheață.
Patru mari întinderi erau atunci, stăpânite de împărați umani și conduse în taină de puterea extraordinar de uriașă a naturii. Așa era în acele timpuri...
Peste câmpurile neobositei noastre planete, unde și noi ne tocim tălpile, așa cum atâtea generații au făcut-o, într-o eră uitată de veacuri, de care nici măcar cei mai vechi arbori nu-și amintesc, în acele bătrâne timpuri era organizare. Atât de aducătoare de pace și armonie era acea organizare că nimeni nu suferea din cauza războaielor, nimeni nu suferea de foame sau de nedreptate... o lege sfântă domnea asupra tuturor, care hrănea sufletele naive cu pace, armonie și siguranță.
În timpurile lui Ferdan nu se știau atât de multe teoreme matematice sau șiruri de ecuații chimice, ori microscopicele părți ale corpului uman, însă lumea nici nu avea trebuință de aceste informații; oamenii știau că dacă respectau regulile pecetluite în Cartea Naturii, totul urma să fie bine și nimic rău nu ar fi putut vreodată să pățească. Dumnezeu știe de ce lăsase omenirii o astfel carte... căci firea umană, poate ușor primitivă în acea perioadă, nu ar fi înțeles și nu și-ar fi putut imagina existenta unei forțe atât de atotputernice și atât de inimaginabile, chiar și pentru cei din anii noștri, cum este puterea lui Dumnezeu. Ei nu-și puneau prea des întrebarea cine făcuse Pământul, ori ce sunt punctele mici și strălucitoare de pe cer, însă erau fericiți... orice nelămurire aveau, ei știau că în Cartea Naturii ar fi găsit răspuns. Și rareori cineva avea vreo nelămurire, părea adesea că acea carte era mai mult făcută pentru împărați; căci doar ei îi mai deranjau pe cei cu darul de a citi cartea, pentru a le descifra soarta codificată în paginile învechite, dar bine păstrate de șiruri lungi de ani. Oamenii nu-și puneau întrebări, ei fiind mulțumiți cu ce știau și cu cât aveau... și nu se simțea nevoia de mai mult, căci mereu era de-ajuns.
Acea carte pe care Dumnezeu o lăsase oamenilor avea notat în ea tot ce fusese, tot ce era și tot ce urma să fie. Puțini erau cei care știau să o interpreteze. În timpul lui Ferdan, singura care avea darul de a citi în Cartea Naturii era Cititoarea, după cum o numeau toți; ea era rară la văz precum un stâlp de susținere ce stă ascuns în zidurile mari ale clădirii.
Greu de citit nu era textul din acele pagini, doar că în funcție de evenimentele, persoanele sau timpul în care o citeai, interpretarea ei era alta, asemenea unui izvor nemărginit de profeții.
Pentru Ținutul lui Ferdan, Cititoare a descifrat în Cartea Naturii că Amira, singura lui fiică, trebuie să se căsătorească din dragoste până la împlinirea vârstei de nouăsprezece ani; în caz contrar, regatul lor primea un fel de blestem al deșertului, adică ziua se încălzea pe zi ce trece mai tare, cu setea de a arde întinsele câmpuri, iar noaptea se răcea grozav, congelând orice rămânea viu din arșița zilei; în acest fel Sareha rămânea fără niciun fel de apărare din partea naturii, fără niciun fel de climă sau anotimp – chinuită de o dezorganizare haotică a legilor naturii, cu menirea de a tortura.
Lucrul ciudat era că Ferdan nu a spus nimănui niciodată din ce motiv primise regatul său un asemenea blestem; natura nu pedepsește fără justificare... mai mult ca sigur o asemenea pedeapsă ascundea un păcat grav la mijloc, iar obligația pe care Amira o avea, părea canonul pentru iertarea păcatului și o cale de dezlegare a pedepsei ce semăna mai mult cu un blestem al naturii. Lucru sigur era că fata nu avea niciun fel de vină, obligația de a salva lumea era aruncată pe umerii ei doar pentru simplul fapt că se născuse, căci ea niciodată nu făcuse un lucru atât de grav care să merite sfârșitul chinuitor al acelei mari întinderi în care trăiau atât de mulți oameni buni.
Așa era în acea perioadă – oamenii ascultau de legi, de voie sau de nevoie, iar legile erau aceleași pentru toți.
Sareha, fiind una din cele patru mari împărății, era supusă acelorași reguli ca toate celelalte ținuturi, iar una dintre acestea era că niciun locuitor dintr-o anume împărăție nu putea să plece de-acolo; fiecare trebuia să rămână pe locul în care s-a născut. Se puteau face schimburi de mărfuri, pentru ca lumea să nu sufere de neajunsuri, în acest fel, din frontieră în frontieră ajungeau bunurile negustorilor în fiecare regat și la fiecare doritor, iar toți erau mulțumiți și nu se plângeau de regimul politic impus. Nici nu aveau cui să se plângă, căci până la urmă nu-i conducea vreo ființă umană căreia să-i reproșeze – împărații fiind mai mult un fel de gardieni ai cărții, căci nu ei hotărau legile, ele fiind dictate de cititori, din Cartea Naturii.
Împărații se ocupau în mare parte de mărunțișuri, iar cel mai adesea nici măcar acestea nu își făceau loc printre îndatoririle lor, căci atât de buni și cinstiți erau oamenii din acele vremuri.
Interdicția de a-ți părăsi meleagurile era una din cele mai importante legi din carte – fiecare ținut cu locuitorii lui, fiecare loc cu clima lui, cu obiceiurile și cu tradițiile specifice. Singurul lucru comun era legea, toți fiind ghidați de aceleași principii și de aceleași reguli, pe care toată lumea le respecta. Nimeni nu se abătea de la dreptate, natura fiind atât apărătorul lor cel mai de preț cât și judecătorul cel mai aspru, fiecare se temea de furia ei și fiecare mulțumea pentru tot ceea ce aceasta le oferea.
Un alt lucru specific din acele timpuri era faptul că în fiecare împărăție oamenii arătau altfel – culoarea părului era alta, culoarea tenului... ei nu se puteau încurca între ei. Cei care puteau vedea chipul celor din alte lumi erau negustorii care se aventurau pe la frontierele împărățiilor; dar chiar și dacă ar fi fost toți oamenii la fel, nu cred că ar fi avut careva curajul să se lase ispitit pentru a ieși înafara regatului... căci cine ar fi îndrăznit să se joace cu natura?
Singurii care puteau să meargă dintr-un regat în altul erau cititorii, însă cazurile în care era nevoie ca ei să fie chemați, erau rare. Împărații vedeau o dată sau de doua ori în viață chipul unui cititor... pentru oamenii de rând era ceva aproape de neatins. Ferdan văzuse chipul Cititoarei doar în tinerețile sale, după care nu a mai avut niciodată ocazia de a o întâlni.
Un loc straniu ar părea Pământul pentru cineva din zilele noastre; dar pe cât de straniu pe atât de plăcut sufletului; căci cui nu i-ar conveni să trăiască într-o lume fără soldați, fără arme, fără războaie și fără violență? O lume în care plantele sunt îngrijite și în care animalele se bucură de libertate – un spațiu sufocat de oxigen și apă pură de izvor, precum o oază de paradis într-un deșert al timpului.
Printre zecile de femei cu șorțuri, ce parcă nu se săturau de aranjat încăperile, se putea observa Amira, dosită într-un colț de alai și pierdută în gânduri... părea că socotește teoreme complicate. Cu buzele strâns lipite și cu ochii încruntați, nu se putea descifra ce îi trecea prin cap – ea ori își imagina ce băieți întâlnise și care ar fi fost cel mai aproape de gusturile ei, ori cum să găsească un plan de evadare, variantă mai puțin probabilă, deoarece Amira era genul de fată responsabilă și corectă, chiar dacă foarte încăpățânată și fixistă. Dacă ea îi promisese tatălui ei că se va mărita, așa urma să facă. Singura situație în care ea s-ar fi putut sustrage de la planuri, ar fi fost o variantă mai bună prin care să poată să salveze Sareha. Dacă cineva s-ar fi dovedit capabil să-i ofere un asemenea lucru, cu toate convingerile ei, Amira nu ar fi putut să refuze, căci pentru ea libertatea era unul dintre cele mai prețioase motive de a trăi, iar o eventuală căsătorie nedorită îi limita automat orice elan de a o îmbrățișa.
În acel moment Amira mocnea gânduri arzând în mintea ei. Dar poate că nici nu se mai gândea la serbări... poate că ea pur și simplu trăia clipa și savura din plin fiecare strop de viață... sau poate că ea doar își imagina cum ar fi arătat celelalte trei ținuturi, ceilalți oameni, puful alb despre care citise în cărți că se transformă în apă dacă-l atingi... ori poate că ea doar își imagina copacii ale căror fructe le primeau ei din Trotis; în mintea ei curgeau idei pe care nimeni nu ar fi putut să le ghicească, ci doar să îi admire felul în care ea accepta toate câte veneau, mergând înspre înainte. Un lucru îi era clar și ei: legea naturii trebuia respectată, deoarece multe se întâmplaseră și multe se arătau... iar lumea vorbea... născând fiori în tălpile celor care numai și-ar fi imaginat să se abată de la turmă.
Evenimentul important prin care Amira urma să-și aleagă soț coincidea cu Marile Serbări ale Împărăției. În regat era zarvă mare, toți băieții din Sareha fiind invitați la Palat pentru a-și încerca norocul cu tânăra prințesă.
Ținând cont detaliat de profeția pe care Cititoarea o deslușise în Cartea Naturii, Ferdan nu-și putea permite să invite doar tineri de viță nobilă la eveniment, căci posibilitatea ca soarta să fi decis ca alesul inimii Amirei să fie doar un simplu țăran, exista, iar un singur pretendent ce lipsea de la eveniment reducea șansele ca fata să reușească să se îndrăgostească, lucru ce cu siguranță nu se putea întâmpla, căci în joc era soarta tuturor locuitorilor din regat.
Multă râvnă se crease în jurul serbărilor, iar emoțiile atingeau culmile cele mai înalte. Dacă cineva asculta pe la uși, avea șanse mari să audă vorbind mai mult despre eveniment decât despre orice altceva. Până și cei mai hapciucalitici băieți își umpleau sufletele de speranță și se rugau în inimile lor ca fata să-și îndrepte atenția înspre ei. Șanse avea oricine era invitat, iar seriozitatea era la locul ei; nu era loc de a trișa, căci din punct de vedere spiritual Amira chiar trebuia să fie legată de cel pe care urma să-l aleagă ca soț, iar spiritele băieților care licăreau în așteptare erau atât de multe...
—Mai este o zi... așa-i?! Doar o zi... A șoptit Amira dezamăgită; vorbele parcă îi ieșeau dintr-un piept plin de frică, emoție, nesiguranță și masivă deziluzie.
—O să fie bine! A încurajat-o femeia, observându-i stările de nervozitate ce-i cutreierau întregul ei fragil de tânără prințesă. Fata i-a zâmbit în colțul gurii în semn de recunoștință, iar mai apoi, ea a plecat grăbită înspre acel salon imens, în care tatăl ei își petrecea timpul citind ori programând treburi de-ale împăraților.
Răpită de un mănunchi brusc de gânduri, Amira și-a temperat stările de agitație ce o grăbeau înspre acel loc și s-a oprit intimidată, în fața ușii impunătoare, pictată în maroniu închis; ochii ei au început să analizeze sculptura delicată a fibrelor ce alcătuiau acel lemn bine lucrat, peste care s-au plimbat atât de multe amprente de palme.
Ca și cum aerul dimprejurul ei s-a pietrificat, ea a simțit cum și pașii i s-au blocat simultan cu el, iar imaginația creată de fricile ei a luat locul peisajului real, lucru ce nu-i mai îngăduia să facă nimic altceva decât să pună ochii mari și pielea de găină... doar că nu era vreme de copilării, așa că ea și-a încrucișat degetele aproape de piept, ca într-un fel de a face pace cu stările ei de neliniște.
—Intră! S-a auzit calm dinspre înăuntru. Era glasul tatălui ei, care auzise freamăt și îi simțise prezența.
—Tată... am vrut să... eu doar treceam pe aici... S-a bâlbâit Amira, în timp ce pașii ei ar fi căutat să se retragă din acea zonă.
—Eu chiar voiam să te chem... Noi doi trebuie să discutăm despre eveniment!... I-a vorbit Ferdan.
Fața Amirei s-a schimbat instantaneu, astfel încât coloritul asociat cu valurile de frici a căpătat o culoare roșiatică.
—Sunt la curent cu toate pregătirile, tată! Știu ce trebuie să fac și cum să mă comport, nu-ți face griji, nu am să dezamăgesc! Chiar sunt pregătită... Foarte pregătită!... S-a încâlcit ea în vorbe și în scuze, numai că prea multe scuze adesea acuză, iar în glasul ei suav se citea limpede temerea și incertitudinea ce o acaparau.
Ferdan a privit-o cu fața senină și cu un zâmbet destul de melancolic, ba chiar trist.
—Știu că ești pregătită, însă eu văd și multe alte lucruri pe care tu le ai înghesuite în suflet. Tocmai din acest motiv vreau să-ți povestesc despre mama ta... tot așa cum ești tu, firavă și copilă, tot așa mi-a apărut și ea înaintea ochilor, cu aceeași inocență, cu aceeași frumusețe de ființă fragedă, cu aceeași stare de neliniște și teamă... iar mie... mie mi-a fost suficient să o privesc doar o scânteie de timp și să-mi dau seama că ea era singura din întregul univers ce-mi putea fi soție și mamă a copiilor mei. În ea eu am putut să văd necunoscutul care îmi dădea senzația de acasă. Doar printr-o ușoară scăpare ce ne-a unit privirile, am înțeles amândoi că nu mai era cu putință în niciun fel și sub nicio formă să mai trăim unul fără celălalt.
—Este atât de frumos ce îmi povestești, tată! Niciodată nu mi-ai vorbit despre ea în felul acesta... A spus Amira, iar pe fața ei se putea citi arta capabilă să picteze acea speranță a iubirii eterne.
—Așa a fost... într-adevăr, a fost frumos!... Am rămas împreună până când ai apărut tu pe lume... mi-a dat cel mai prețios dar: un copil născut din imensă dragoste... A povestit împăratul plin de nostalgie, după care și-a întors privirea brusc, într-o parte.
—Regret că ai pierdut-o din cauza mea! A spus Amira mișcată de o tristețe galeșă.
—Nu mai spune asta niciodată! Eu nu am pierdut-o din cauza ta! Tu ești... adică ai fost cea mai mare dorință a Elvirei... cea mai mare iubire a ei... cel mai important lucru! Îți mai amintești de brățara asta?! Ți-am arătat-o mai demult, când erai doar o copilă... A întrebat-o Ferdan, în timp ce a scos dintr-o cutie frumos decorată o brățară simplă ca model, ce avea agățate de ea trei plăcuțe metalice, cu trei inițiale: FEA. Era preferata Elvirei... nu era zi în care să nu o țină la mână... acum tu ești aproape femeie... a venit timpul tău să o porți! I-a zis el.
—F- de la Ferdan, E- de la Elvira și A- de la Amira. Mulțumesc mult! Este foarte important pentru mine faptul că-mi oferi acest dar! Promit că niciodată nu am să mi-o scot de la mână! Brățara asta mă va face mereu să o simt pe mama lângă mine, chiar dacă ea este acolo, sus, în ceruri, printre îngeri și flori de crin... A rostit Amira emoționată.
Ferdan o privea la fel de pătruns; ochii lui străluceau tare... s-ar fi putut crede că plângea de fericire, ori de un dor imens... exact în acel moment el oferea în detalii clare acea senzație a unei lupte cu un cumul masiv de sentimente, imposibil de stăpânit, ori de expus în cuvinte.
—Știu că nu îți este ușor să faci lucrul pe care ni l-a cerut Cititoarea, dar să știi că eu voi fi lângă tine mereu! Oricum, la un moment dat orice fată ajunge să se mărite... Aș putea să jur că cel mai mare vis al fetelor este să se vadă în rochie albă, în fața altarului!... A încercat Ferdan să o încurajeze pe fiica lui, care nu în mult timp intra într-o aprigă preselecție prin care trebuia să-și aleagă bărbatul alături de care urma să își petreacă întreaga viață.
—Eu nu știu ce își doresc restul fetelor, dar știu cu siguranță că eu încă nu-mi doream una ca asta! A răspuns tânăra prințesă.
Tatăl ei o privea atent; în ochi i se citea limpede că o înțelegea și că îi părea rău, doar că nu avea cum să o ajute.
—Ai să vezi că nu-i chiar atât de grav!... I-a șoptit el pe un ton gingaș, iar mâna lui destul de obosită și-a sprijinit-o peste umărul ei subțirel, în semn de încurajare.
—Măcar dacă nu eram nevoită să mă îndrăgostesc!... Știu că în Cartea Naturii scrie că trebuie să mă căsătoresc până la vârsta de nouăsprezece ani din dragoste, dar nu știu dacă pot să fac asta cu o așa mare presiune pe umeri... Toată viața m-am temut de serbările regale de anul acesta!... A mărturisit Amira.
—Scumpa mea, acesta este un sacrificiu pe care noi, conducătorii împărățiilor trebuie să-l facem. Cititoarea a prevăzut în Cartea Naturii că acesta este destinul tău. Trebuie să te căsătorești din dragoste... Iar acum a venit timpul să o faci... Dacă nu știam și consecințele pe care acest fapt le implică, crede-mă că nu îngăduiam să faci vreun lucru pe care tu nu-ți dorești să-l faci! A încercat Ferdan să o liniștească și să o încurajeze în același timp.
—Cine-mi poate spune cu siguranță că tot ce scrie în Cartea Naturii este adevărat? A reacționat Amira pe un ton amărât, lucru ce a făcut ca împăratul să se agite destul de mult deodată cu vorbele ei, iar ca reacție instantanee, el a încercat să facă dispărută întrebarea ei, ori să o ascundă printre zgomote produse de pași, de obiecte atinse... ca nu cumva cineva să o audă și să pună la îndoială cuvintele pecetluite în acea carte extrem de importantă.
—Am trăit mulți ani până acum și pot spune din proprie experiență că fiecare cuvânt din acea carte este adevărat! Te rog să nu te mai îndoiești niciodată de asta! I-a cerut el destul de blând, folosind totuși o voce ridicată, severă.
—Atunci nu-mi rămâne decât să-mi pecetluiesc soarta! Păcat că nu se poate să mă mărit cu oricine!... Îmi era mult mai ușor dacă îmi alegea cineva un soț... Mi-e imposibil să cred că printr-o magie am să reușesc să mă îndrăgostesc și să salvez împărăția de la tragediile pe care Cititoarea le-a prevestit! Și-a exteriorizat Amira descurajarea; doar că tatăl ei nu a mai reacționat, ci și-a lăsat ochii în cartea pe care o avea deschisă pe masă, în semn că discuția se terminase. Pe de altă parte el lăsa să se înțeleagă și faptul că păstra speranța că ea va reuși să-și deschidă sufletul și să accepte să-i pice drag vreun băiat din Sareha, frumoasa lume în care trăiau, fiind prizonierii locului, în sens prielnic.
Bătrân și neobosit Pământul continuă și azi să-și verse ploile în a lui lege și nu încetează să-și plimbe praful în vânt. Noi îl cunoaștem așa cum l-am întâlnit în vremea noastră, doar că același pământ de acum era pe-atunci altfel împărțit de liniile imaginare. Pe aceste locuri se întindeau în acele vremuri patru mari ținuturi: Sareha, Trotis, Emezonia și Simiria.
Sareha era un fel de temniță de rai, plină de blândețe, în care oamenii trăiau fericiți sub căldura destul de abundentă a soarelui.
Trotis se vedea precum o zonă pierdută în ploile molcome de noapte – un loc în care soarele deși strălucea adesea chiar puternic, nu reușea să usuce scoarța copacilor acoperită de mușchii verzi, iar firele de iarbă și frunzele colorate în multe soiuri de nuanțe, duceau gândul spre un fel de împărăție a toamnei; asta fără de a lua în calcul faptul că printre culorile tomnatice era loc și de gingașe flori albe, ce încărcau crengile cu bucățele de firav, pentru a completa peisajul de vis al unui septembrie nesfârșit, însă zămislitor de primăvară. În Trotis clima era un fel de binecuvântare pentru păduri și livezi, căci pe întreaga perioadă a anului fiecare pom savura din plin picurii nesfârșitelor ploi, cu care hrăneau și coceau imense cantități de fructe, pe aceleași ramuri pe care în același moment, buchete de flori își etalau gingășia.
Emezonia se simțea precum un timp de mai – un loc pictat în verde fraged, în care domneau multe specii de flori, dar și multe și deosebite cântece de păsări. Aici vremea era aproape la fel de caldă ca cea din Trotis, doar că soarele se arăta mai rar, iar ploile dese și cerul noros favorizau în mare parte florile și dansul petalelor în vântul cu mișcări lente. Aici fructele mai niciodată nu izbuteau să crească. Spre deosebire de Trotis, Emezonia semăna mai mult cu un fel de ținut al primăverii, împodobit extrem de frumos în nuanțele de viu create de flori. Pe cât de frumos, pe atât de pustiit acel loc, asta în comparație cu Sareha și Trotis, care erau cele mai populate ținuturi.
Chiar de la depărtare mare, cel mai dificil trai îl aveau locuitorii din Simiria, care se lăsau găsiți doar după o îndelungată călătorie peste nesfârșite câmpuri anevoioase... acolo ei se arătau cel mai probabil ascunși în căsuțe bine căptușite, înghesuiți la gura focului, pe care neîncetat îl hrăneau din brațele de găteje adunate în fața sobei. Acest loc era o lume de vis, ce nu se lăsa imaginată în fel complet, căci indiferent de cât de aproape de realitate putea imaginația să pătrundă, ea nu reușea să străbată îndeajuns de acolo, pentru a reuși să reproducă reala magie a acelor întinderi de alb ce strălucește. Simiria părea un basm al zăpezilor – o lume ce îngheța în sufletele oamenilor până la ultima picătură de răutate, lăsând să se vadă prin sticla de la geamurile înghețate doar figuri pline de inocență și blândețe. O altfel de lume... una uitată până și de vântul ce zburda rapid printre brazi, cu sufletul ținut în stare de veghe, având frica de a nu-l pierde printre țurțurii încordați, de gheață.
Patru mari întinderi erau atunci, stăpânite de împărați umani și conduse în taină de puterea extraordinar de uriașă a naturii. Așa era în acele timpuri...
Peste câmpurile neobositei noastre planete, unde și noi ne tocim tălpile, așa cum atâtea generații au făcut-o, într-o eră uitată de veacuri, de care nici măcar cei mai vechi arbori nu-și amintesc, în acele bătrâne timpuri era organizare. Atât de aducătoare de pace și armonie era acea organizare că nimeni nu suferea din cauza războaielor, nimeni nu suferea de foame sau de nedreptate... o lege sfântă domnea asupra tuturor, care hrănea sufletele naive cu pace, armonie și siguranță.
În timpurile lui Ferdan nu se știau atât de multe teoreme matematice sau șiruri de ecuații chimice, ori microscopicele părți ale corpului uman, însă lumea nici nu avea trebuință de aceste informații; oamenii știau că dacă respectau regulile pecetluite în Cartea Naturii, totul urma să fie bine și nimic rău nu ar fi putut vreodată să pățească. Dumnezeu știe de ce lăsase omenirii o astfel carte... căci firea umană, poate ușor primitivă în acea perioadă, nu ar fi înțeles și nu și-ar fi putut imagina existenta unei forțe atât de atotputernice și atât de inimaginabile, chiar și pentru cei din anii noștri, cum este puterea lui Dumnezeu. Ei nu-și puneau prea des întrebarea cine făcuse Pământul, ori ce sunt punctele mici și strălucitoare de pe cer, însă erau fericiți... orice nelămurire aveau, ei știau că în Cartea Naturii ar fi găsit răspuns. Și rareori cineva avea vreo nelămurire, părea adesea că acea carte era mai mult făcută pentru împărați; căci doar ei îi mai deranjau pe cei cu darul de a citi cartea, pentru a le descifra soarta codificată în paginile învechite, dar bine păstrate de șiruri lungi de ani. Oamenii nu-și puneau întrebări, ei fiind mulțumiți cu ce știau și cu cât aveau... și nu se simțea nevoia de mai mult, căci mereu era de-ajuns.
Acea carte pe care Dumnezeu o lăsase oamenilor avea notat în ea tot ce fusese, tot ce era și tot ce urma să fie. Puțini erau cei care știau să o interpreteze. În timpul lui Ferdan, singura care avea darul de a citi în Cartea Naturii era Cititoarea, după cum o numeau toți; ea era rară la văz precum un stâlp de susținere ce stă ascuns în zidurile mari ale clădirii.
Greu de citit nu era textul din acele pagini, doar că în funcție de evenimentele, persoanele sau timpul în care o citeai, interpretarea ei era alta, asemenea unui izvor nemărginit de profeții.
Pentru Ținutul lui Ferdan, Cititoare a descifrat în Cartea Naturii că Amira, singura lui fiică, trebuie să se căsătorească din dragoste până la împlinirea vârstei de nouăsprezece ani; în caz contrar, regatul lor primea un fel de blestem al deșertului, adică ziua se încălzea pe zi ce trece mai tare, cu setea de a arde întinsele câmpuri, iar noaptea se răcea grozav, congelând orice rămânea viu din arșița zilei; în acest fel Sareha rămânea fără niciun fel de apărare din partea naturii, fără niciun fel de climă sau anotimp – chinuită de o dezorganizare haotică a legilor naturii, cu menirea de a tortura.
Lucrul ciudat era că Ferdan nu a spus nimănui niciodată din ce motiv primise regatul său un asemenea blestem; natura nu pedepsește fără justificare... mai mult ca sigur o asemenea pedeapsă ascundea un păcat grav la mijloc, iar obligația pe care Amira o avea, părea canonul pentru iertarea păcatului și o cale de dezlegare a pedepsei ce semăna mai mult cu un blestem al naturii. Lucru sigur era că fata nu avea niciun fel de vină, obligația de a salva lumea era aruncată pe umerii ei doar pentru simplul fapt că se născuse, căci ea niciodată nu făcuse un lucru atât de grav care să merite sfârșitul chinuitor al acelei mari întinderi în care trăiau atât de mulți oameni buni.
Așa era în acea perioadă – oamenii ascultau de legi, de voie sau de nevoie, iar legile erau aceleași pentru toți.
Sareha, fiind una din cele patru mari împărății, era supusă acelorași reguli ca toate celelalte ținuturi, iar una dintre acestea era că niciun locuitor dintr-o anume împărăție nu putea să plece de-acolo; fiecare trebuia să rămână pe locul în care s-a născut. Se puteau face schimburi de mărfuri, pentru ca lumea să nu sufere de neajunsuri, în acest fel, din frontieră în frontieră ajungeau bunurile negustorilor în fiecare regat și la fiecare doritor, iar toți erau mulțumiți și nu se plângeau de regimul politic impus. Nici nu aveau cui să se plângă, căci până la urmă nu-i conducea vreo ființă umană căreia să-i reproșeze – împărații fiind mai mult un fel de gardieni ai cărții, căci nu ei hotărau legile, ele fiind dictate de cititori, din Cartea Naturii.
Împărații se ocupau în mare parte de mărunțișuri, iar cel mai adesea nici măcar acestea nu își făceau loc printre îndatoririle lor, căci atât de buni și cinstiți erau oamenii din acele vremuri.
Interdicția de a-ți părăsi meleagurile era una din cele mai importante legi din carte – fiecare ținut cu locuitorii lui, fiecare loc cu clima lui, cu obiceiurile și cu tradițiile specifice. Singurul lucru comun era legea, toți fiind ghidați de aceleași principii și de aceleași reguli, pe care toată lumea le respecta. Nimeni nu se abătea de la dreptate, natura fiind atât apărătorul lor cel mai de preț cât și judecătorul cel mai aspru, fiecare se temea de furia ei și fiecare mulțumea pentru tot ceea ce aceasta le oferea.
Un alt lucru specific din acele timpuri era faptul că în fiecare împărăție oamenii arătau altfel – culoarea părului era alta, culoarea tenului... ei nu se puteau încurca între ei. Cei care puteau vedea chipul celor din alte lumi erau negustorii care se aventurau pe la frontierele împărățiilor; dar chiar și dacă ar fi fost toți oamenii la fel, nu cred că ar fi avut careva curajul să se lase ispitit pentru a ieși înafara regatului... căci cine ar fi îndrăznit să se joace cu natura?
Singurii care puteau să meargă dintr-un regat în altul erau cititorii, însă cazurile în care era nevoie ca ei să fie chemați, erau rare. Împărații vedeau o dată sau de doua ori în viață chipul unui cititor... pentru oamenii de rând era ceva aproape de neatins. Ferdan văzuse chipul Cititoarei doar în tinerețile sale, după care nu a mai avut niciodată ocazia de a o întâlni.
Un loc straniu ar părea Pământul pentru cineva din zilele noastre; dar pe cât de straniu pe atât de plăcut sufletului; căci cui nu i-ar conveni să trăiască într-o lume fără soldați, fără arme, fără războaie și fără violență? O lume în care plantele sunt îngrijite și în care animalele se bucură de libertate – un spațiu sufocat de oxigen și apă pură de izvor, precum o oază de paradis într-un deșert al timpului.
Printre zecile de femei cu șorțuri, ce parcă nu se săturau de aranjat încăperile, se putea observa Amira, dosită într-un colț de alai și pierdută în gânduri... părea că socotește teoreme complicate. Cu buzele strâns lipite și cu ochii încruntați, nu se putea descifra ce îi trecea prin cap – ea ori își imagina ce băieți întâlnise și care ar fi fost cel mai aproape de gusturile ei, ori cum să găsească un plan de evadare, variantă mai puțin probabilă, deoarece Amira era genul de fată responsabilă și corectă, chiar dacă foarte încăpățânată și fixistă. Dacă ea îi promisese tatălui ei că se va mărita, așa urma să facă. Singura situație în care ea s-ar fi putut sustrage de la planuri, ar fi fost o variantă mai bună prin care să poată să salveze Sareha. Dacă cineva s-ar fi dovedit capabil să-i ofere un asemenea lucru, cu toate convingerile ei, Amira nu ar fi putut să refuze, căci pentru ea libertatea era unul dintre cele mai prețioase motive de a trăi, iar o eventuală căsătorie nedorită îi limita automat orice elan de a o îmbrățișa.
În acel moment Amira mocnea gânduri arzând în mintea ei. Dar poate că nici nu se mai gândea la serbări... poate că ea pur și simplu trăia clipa și savura din plin fiecare strop de viață... sau poate că ea doar își imagina cum ar fi arătat celelalte trei ținuturi, ceilalți oameni, puful alb despre care citise în cărți că se transformă în apă dacă-l atingi... ori poate că ea doar își imagina copacii ale căror fructe le primeau ei din Trotis; în mintea ei curgeau idei pe care nimeni nu ar fi putut să le ghicească, ci doar să îi admire felul în care ea accepta toate câte veneau, mergând înspre înainte. Un lucru îi era clar și ei: legea naturii trebuia respectată, deoarece multe se întâmplaseră și multe se arătau... iar lumea vorbea... născând fiori în tălpile celor care numai și-ar fi imaginat să se abată de la turmă.
Evenimentul important prin care Amira urma să-și aleagă soț coincidea cu Marile Serbări ale Împărăției. În regat era zarvă mare, toți băieții din Sareha fiind invitați la Palat pentru a-și încerca norocul cu tânăra prințesă.
Ținând cont detaliat de profeția pe care Cititoarea o deslușise în Cartea Naturii, Ferdan nu-și putea permite să invite doar tineri de viță nobilă la eveniment, căci posibilitatea ca soarta să fi decis ca alesul inimii Amirei să fie doar un simplu țăran, exista, iar un singur pretendent ce lipsea de la eveniment reducea șansele ca fata să reușească să se îndrăgostească, lucru ce cu siguranță nu se putea întâmpla, căci în joc era soarta tuturor locuitorilor din regat.
Multă râvnă se crease în jurul serbărilor, iar emoțiile atingeau culmile cele mai înalte. Dacă cineva asculta pe la uși, avea șanse mari să audă vorbind mai mult despre eveniment decât despre orice altceva. Până și cei mai hapciucalitici băieți își umpleau sufletele de speranță și se rugau în inimile lor ca fata să-și îndrepte atenția înspre ei. Șanse avea oricine era invitat, iar seriozitatea era la locul ei; nu era loc de a trișa, căci din punct de vedere spiritual Amira chiar trebuia să fie legată de cel pe care urma să-l aleagă ca soț, iar spiritele băieților care licăreau în așteptare erau atât de multe...
Ⅱ
Toată lumea aștepta emoționată serbările din Sareha. În fiecare casă zăcea speranță, fapt ce zămislea multă muncă de perfecționare a calităților de cuceritor. Hainele în perfectă stare atârnau nemișcate, într-un loc special, fiind croite din țesături scumpe, pe care flăcăii nu și le permiteau cu orice ocazie, ci doar la un eveniment cu totul și cu totul special, întocmai cum era cel așteptat.
—Pentru ce te mai duci și tu la serbări, Mateo?! Stai acasă! Că oricum tu nu ai tu șanse la prințesă!... S-a străduit Giro să îl necăjească pe unicul său frate, cu doar un an mai mic ca el.
—Serios?! A reacționat acesta indignat. După care s-a făcut liniște.
Într-o lume simplă și lipsită de griji, Mateo și Giro erau doi frați crescuți sub aripa dragostei, în sânul unei cămin modest, însă cu părinți harnici și înțelepți, care s-au străduit să le ofere toate cele trebuincioase. Ei trăiau într-o casă curată, înconjurată de câmpuri largi, cu plante adesea prăfuite, ce își expuneau florile albastre de cicoare de-o parte și de alta a cărării ce ducea către curtea întinsă împrejurul casei, căptușită mai mereu cu un strat gros de troscot. La ei era bucurie, căci ei știau să profite intens și frumos de fiecare strop scurs din viață. În casa lor era mereu loc de voie bună și zâmbet; mesele luate cu precădere în același ceas, erau lipsite de replica: “Poftă bună mulțumim dar la masă nu vorbim!”, căci dacă ei se așezau pe scaunele înșirate împrejurul mesei, nu le mai venea să se ridice de acolo; fiecare încingea discuția cu câte o idee care mai de care mai strălucită, întărind astfel cheful de vorbă și intensificând sentimentul de a-ți iubi familia și casa ce-ți oferă adăpost.
Mateo, un iubitor de competiție, dornic de a demonstra cu orice ocazie cât de bun putea fi în orice domeniu, se afla într-o continuă luptă cu Giro, fratele său mai mare și mai dezvoltat, cu mușchii un pic mai umflați de la numeroase exerciții și cu părul dat peste cap în fel bine tocmit, ca o trăsătură specifică lui. Spre deosebire de Giro, Mateo era un slăbănog firav, având privirea nevinovată și paranoică; el căuta îndeosebi răspunsuri, cu privire la orice; probabil acesta era și motivul pentru care nivelul lui de cunoștințe generale depășea cu mult media normalului din acea perioadă, el fiind capabil să înregistreze convorbiri lungi cu doar o singură audiție, putea lejer să memoreze hărți uriașe cu scris mărunt și culori ciudate, pe care și le amintea chiar și după o perioadă lungă de timp.
—De ce să nu mă duc? S-a deșteptat Mateo un picuț mai târziu. Nu cumva ți-e teamă că aș putea să rămân eu cu prințesa?! A suspectat el. Nu mi-am imaginat că ar putea să-ți fie frică de mine... A bănuit el, mai mult sub formă de glumă.
—Cum să-mi fie frică de tine?! S-a apărat Giro. Eu nu-mi doresc ca tu să suferi, ori să pari ridicol... acolo merg doar băieți frumoși; restul pierd vremea visând cai verzi agățați de pereții palatului. I-a explicat acesta tot sub formă de glumă, căci așa le plăcea lor să se joace de-a competiția... cu toate că vârsta copilăriei nu mai era de multișor ceva tangent cu ei, ambii fiind deja bărbați în toată firea, ca aspect.
—Ha-ha!... Dacă unul dintre noi este frumos, acela cu siguranță sunt eu! Să nu pari tu ridicol!... Că uite cum îți stă părul! A deschis Mateo un atac mai dur, exact acolo unde îl atingea cel mai sensibil pe Giro – la capitolul imagine.
—Cum?! Ce are părul meu? A întrebat acesta din urmă, în timp ce s-a uitat speriat în oglindă.
—Freza asta cu datul părului pe spate nu se mai poartă de ani de zile. Acum părul trebuie lăsat mai lejer, mai natural, uite, așa... ca al meu... A continuat Mateo să-l tachineze.
—Ești mai mic ca mine, așa că ar trebui să iei lecții! Ce știi tu?! Tocmai de-aia nu ai avut nici măcar o prietenă până acum! S-a pus Giro mai arțăgos, tot în stil de joacă.
—Eu nu am avut prietenă până acum pentru că am așteptat dragostea adevărată, care cu siguranță este Amira! I-a explicat Mateo, purtându-și nasul pe sus.
—Haideți, să ne pornim, băieți! Eu sunt gata!... A anunțat tatăl lor, în timp ce încă-și aranja nodul de la cravata pe care o ținuse păstrată într-un loc special tocmai din tinerețile lui.
—Tată?! Au strigat băieții în cor. Ce să cauți tu la petrecere?! Și cu mama cum rămâne?! Au întrebat ei amândoi.
—Eu merg doar de companie... Ce, ați crezut că vreau să o pețesc și eu pe prințesă?! S-a amuzat tatăl lor; căci tot așa cum erau ei, tot așa era și el, doar că un pic mai trecut cu vârsta.
—Aaa, nu... glumeam și noi... nu-i așa, Mateo?! S-a prefăcut Giro, care totuși, se vedea un pic cam schimbat la față, roziu la culoare.
—Da, glumeam!... Ha! Ce glumă!... A continuat și fratele mai mic să susțină nevinovăția lor. Doar că el nu părea atât de afectat de rușine, ci mai degrabă nepăsător. Pentru el puține lucruri erau surprinzătoare, deoarece el găsea imediat o explicație pentru orice enigmă, indiferent de nivelul ei de dificultate, iar frica sau timiditatea de cele mai multe ori dispăreau din vocabularul lui, însă toate erau date peste cap în armonia din el în momentul în care apărea ceva mai indescifrabil... atunci bătaie de cap ce-și găsea el, căci fraza “nu se poate” nu exista în vocabularul lui; cum de-altfel, un lucru uriaș în caracterul lui era și pasiunea pe care el o implica în aproape orice lucru pe care l-ar fi orânduit. Însă pentru a nu întinde vorba cu lungi caracterizări, Mateo putea fi descris în doar două cuvinte simple: romantic neînfricat.
Dar mai glumind, mai în serios, uite că și bătrâni și tineri, frumoși ori urâți, slabi sau grași, cu toții s-au adunat la marea petrecere de pețire. Serbările Regatului nu mai erau mesajul principal al evenimentului, căci ele parcă nu mai aveau aceeași importanța în acel an; mai ales când se auzea vorbind doar despre Amira... și în sus, și în jos.
Balul a început dis-de-dimineață, iar agitația era mare la castel, gălăgia multă... fiecare pretendent înscris pe listă aștepta nerăbdător să intre în vorbă cu tânăra prințesă.
Cum implicația era una uriașă, pentru un asemenea eveniment nu s-a găsit spațiu suficient în imensele saloane din interiorul castelului, așa că grădinile ce-l înconjurau au fost aranjate în straie de sărbătoare, iar în mijlocul lor stătea așezat un foișor plin de flori, în care Amira urma să aibă întâlnire cu fiecare tânăr din regat – să vorbească, să privească, poate-poate, careva ar fi reușit să îi fure inima și jumătate din sufletul ei, înmugurit de frageda vârstă.
Când ceasul din turnul cel mare a ticăit ora zece dimineața, ușile imense ale castelului s-au deschis, lăsând să se prelingă din umbre frumusețea sculptată în chip omenesc. Atât de frumos au împodobit-o servitoarele pe Amira că până și timpul a stat în loc să o privească. Ochii ei mari păreau atât de plini de speranță, asta în ciuda fricii neînțelese ce îi ticăia în piept. Încă de la depărtare, în acel prim ceas de preselecții, fiica lui Ferdan se vedea atât de pierdută și atât de la locul ei, în același timp, încât deși se împiedica neștiind pe unde merge, ea părea că dansează.
Vrăjite erau miile de băieți care veniseră chiar și din cele mai cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, doar pentru simpla ocazie de a o privi de aproape și de a-i putea asculta glasul, care pentru mulți era resimțit ca dintr-o altă lume.
—Să intre primul pretendent! A ordonat Ferdan.
Amira tremura – emoțiile evenimentului o copleșeau. Ochii ei străluceau în fel pierdut, pe sub genele lungi, care de nopți întregi uitaseră să se mai odihnească. Ea parcă nu-și găsea locul, când deodată, a observat printre sutele de trandafiri ce decorau foișorul, ecourile unor pași serioși, care aduceau pe cineva înspre acolo. Era primul băiat cu care urma să aibă prima discuție, prima șansă ca ea să se mărite și să-și salveze lumea, iar în același timp pentru ea era și prima ocazie prin care putea să simtă ce ar fi însemnat dragostea; căci până la urmă despre asta era vorba: despre faptul că ea trebuia să-și dăruiască sufletul și să se îndrăgostească – lucru care stârnea cel mai mult emoții în inima ei, care nu știa ce anume însemna să fii îndrăgostit și ce noutăți ar fi adus această stare în ea.
Nici nu i-a văzut chipul primului pețitor, însă inima parcă îi tremura și ea împreună cu celelalte mădulare. Îi era teama să-și deschidă sufletul, dar și mai teamă îi era să nu o facă...
Un bărbat misterios s-a strecurat în foișor, cu chipul ascuns sub umbra unei cârpe largi, precum o glugă.
După câțiva pași apăsați ce l-au fixat în fața ei, sigur pe el precum un stâlp, acel bărbat s-a oprit și a privit-o lung, fără de a scoate vreo vorbă.
Din umbre i se puteau observa ochii ce-i străluceau tulburat, în timp ce o urmăreau atent, cu priviri ce căutau în profunzimea chipului ei fragil chiar cuvintele potrivite, pe care să i le înșiruie.
—Bună, cum te numești? Și-a făcut Amira curaj să întrebe, văzând că el rămăsese proptit în fața ei, fără de a scoate măcar un cuvânt. Numai că el nu oferea deloc o imagine de om timid, ci mai degrabă impresia unui val masiv de mister.
—Sunt Vlad! I-a răspuns el pe un glas destul de rigid; iar deodată cu asta, inima ei s-a oprit pentru o clipă. Glasul lui părea atât de diferit, atât de plăcut la ascultat, atât de puternic... Amira s-a simțit ușor intimidată, așa că a lăsat ochii în jos, privind către petalele unui trandafir, care mișcate agale de vânt, alunecau în reluare printre ramurile încărcate cu spini.
Toată lumea aștepta emoționată serbările din Sareha. În fiecare casă zăcea speranță, fapt ce zămislea multă muncă de perfecționare a calităților de cuceritor. Hainele în perfectă stare atârnau nemișcate, într-un loc special, fiind croite din țesături scumpe, pe care flăcăii nu și le permiteau cu orice ocazie, ci doar la un eveniment cu totul și cu totul special, întocmai cum era cel așteptat.
—Pentru ce te mai duci și tu la serbări, Mateo?! Stai acasă! Că oricum tu nu ai tu șanse la prințesă!... S-a străduit Giro să îl necăjească pe unicul său frate, cu doar un an mai mic ca el.
—Serios?! A reacționat acesta indignat. După care s-a făcut liniște.
Într-o lume simplă și lipsită de griji, Mateo și Giro erau doi frați crescuți sub aripa dragostei, în sânul unei cămin modest, însă cu părinți harnici și înțelepți, care s-au străduit să le ofere toate cele trebuincioase. Ei trăiau într-o casă curată, înconjurată de câmpuri largi, cu plante adesea prăfuite, ce își expuneau florile albastre de cicoare de-o parte și de alta a cărării ce ducea către curtea întinsă împrejurul casei, căptușită mai mereu cu un strat gros de troscot. La ei era bucurie, căci ei știau să profite intens și frumos de fiecare strop scurs din viață. În casa lor era mereu loc de voie bună și zâmbet; mesele luate cu precădere în același ceas, erau lipsite de replica: “Poftă bună mulțumim dar la masă nu vorbim!”, căci dacă ei se așezau pe scaunele înșirate împrejurul mesei, nu le mai venea să se ridice de acolo; fiecare încingea discuția cu câte o idee care mai de care mai strălucită, întărind astfel cheful de vorbă și intensificând sentimentul de a-ți iubi familia și casa ce-ți oferă adăpost.
Mateo, un iubitor de competiție, dornic de a demonstra cu orice ocazie cât de bun putea fi în orice domeniu, se afla într-o continuă luptă cu Giro, fratele său mai mare și mai dezvoltat, cu mușchii un pic mai umflați de la numeroase exerciții și cu părul dat peste cap în fel bine tocmit, ca o trăsătură specifică lui. Spre deosebire de Giro, Mateo era un slăbănog firav, având privirea nevinovată și paranoică; el căuta îndeosebi răspunsuri, cu privire la orice; probabil acesta era și motivul pentru care nivelul lui de cunoștințe generale depășea cu mult media normalului din acea perioadă, el fiind capabil să înregistreze convorbiri lungi cu doar o singură audiție, putea lejer să memoreze hărți uriașe cu scris mărunt și culori ciudate, pe care și le amintea chiar și după o perioadă lungă de timp.
—De ce să nu mă duc? S-a deșteptat Mateo un picuț mai târziu. Nu cumva ți-e teamă că aș putea să rămân eu cu prințesa?! A suspectat el. Nu mi-am imaginat că ar putea să-ți fie frică de mine... A bănuit el, mai mult sub formă de glumă.
—Cum să-mi fie frică de tine?! S-a apărat Giro. Eu nu-mi doresc ca tu să suferi, ori să pari ridicol... acolo merg doar băieți frumoși; restul pierd vremea visând cai verzi agățați de pereții palatului. I-a explicat acesta tot sub formă de glumă, căci așa le plăcea lor să se joace de-a competiția... cu toate că vârsta copilăriei nu mai era de multișor ceva tangent cu ei, ambii fiind deja bărbați în toată firea, ca aspect.
—Ha-ha!... Dacă unul dintre noi este frumos, acela cu siguranță sunt eu! Să nu pari tu ridicol!... Că uite cum îți stă părul! A deschis Mateo un atac mai dur, exact acolo unde îl atingea cel mai sensibil pe Giro – la capitolul imagine.
—Cum?! Ce are părul meu? A întrebat acesta din urmă, în timp ce s-a uitat speriat în oglindă.
—Freza asta cu datul părului pe spate nu se mai poartă de ani de zile. Acum părul trebuie lăsat mai lejer, mai natural, uite, așa... ca al meu... A continuat Mateo să-l tachineze.
—Ești mai mic ca mine, așa că ar trebui să iei lecții! Ce știi tu?! Tocmai de-aia nu ai avut nici măcar o prietenă până acum! S-a pus Giro mai arțăgos, tot în stil de joacă.
—Eu nu am avut prietenă până acum pentru că am așteptat dragostea adevărată, care cu siguranță este Amira! I-a explicat Mateo, purtându-și nasul pe sus.
—Haideți, să ne pornim, băieți! Eu sunt gata!... A anunțat tatăl lor, în timp ce încă-și aranja nodul de la cravata pe care o ținuse păstrată într-un loc special tocmai din tinerețile lui.
—Tată?! Au strigat băieții în cor. Ce să cauți tu la petrecere?! Și cu mama cum rămâne?! Au întrebat ei amândoi.
—Eu merg doar de companie... Ce, ați crezut că vreau să o pețesc și eu pe prințesă?! S-a amuzat tatăl lor; căci tot așa cum erau ei, tot așa era și el, doar că un pic mai trecut cu vârsta.
—Aaa, nu... glumeam și noi... nu-i așa, Mateo?! S-a prefăcut Giro, care totuși, se vedea un pic cam schimbat la față, roziu la culoare.
—Da, glumeam!... Ha! Ce glumă!... A continuat și fratele mai mic să susțină nevinovăția lor. Doar că el nu părea atât de afectat de rușine, ci mai degrabă nepăsător. Pentru el puține lucruri erau surprinzătoare, deoarece el găsea imediat o explicație pentru orice enigmă, indiferent de nivelul ei de dificultate, iar frica sau timiditatea de cele mai multe ori dispăreau din vocabularul lui, însă toate erau date peste cap în armonia din el în momentul în care apărea ceva mai indescifrabil... atunci bătaie de cap ce-și găsea el, căci fraza “nu se poate” nu exista în vocabularul lui; cum de-altfel, un lucru uriaș în caracterul lui era și pasiunea pe care el o implica în aproape orice lucru pe care l-ar fi orânduit. Însă pentru a nu întinde vorba cu lungi caracterizări, Mateo putea fi descris în doar două cuvinte simple: romantic neînfricat.
Dar mai glumind, mai în serios, uite că și bătrâni și tineri, frumoși ori urâți, slabi sau grași, cu toții s-au adunat la marea petrecere de pețire. Serbările Regatului nu mai erau mesajul principal al evenimentului, căci ele parcă nu mai aveau aceeași importanța în acel an; mai ales când se auzea vorbind doar despre Amira... și în sus, și în jos.
Balul a început dis-de-dimineață, iar agitația era mare la castel, gălăgia multă... fiecare pretendent înscris pe listă aștepta nerăbdător să intre în vorbă cu tânăra prințesă.
Cum implicația era una uriașă, pentru un asemenea eveniment nu s-a găsit spațiu suficient în imensele saloane din interiorul castelului, așa că grădinile ce-l înconjurau au fost aranjate în straie de sărbătoare, iar în mijlocul lor stătea așezat un foișor plin de flori, în care Amira urma să aibă întâlnire cu fiecare tânăr din regat – să vorbească, să privească, poate-poate, careva ar fi reușit să îi fure inima și jumătate din sufletul ei, înmugurit de frageda vârstă.
Când ceasul din turnul cel mare a ticăit ora zece dimineața, ușile imense ale castelului s-au deschis, lăsând să se prelingă din umbre frumusețea sculptată în chip omenesc. Atât de frumos au împodobit-o servitoarele pe Amira că până și timpul a stat în loc să o privească. Ochii ei mari păreau atât de plini de speranță, asta în ciuda fricii neînțelese ce îi ticăia în piept. Încă de la depărtare, în acel prim ceas de preselecții, fiica lui Ferdan se vedea atât de pierdută și atât de la locul ei, în același timp, încât deși se împiedica neștiind pe unde merge, ea părea că dansează.
Vrăjite erau miile de băieți care veniseră chiar și din cele mai cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, doar pentru simpla ocazie de a o privi de aproape și de a-i putea asculta glasul, care pentru mulți era resimțit ca dintr-o altă lume.
—Să intre primul pretendent! A ordonat Ferdan.
Amira tremura – emoțiile evenimentului o copleșeau. Ochii ei străluceau în fel pierdut, pe sub genele lungi, care de nopți întregi uitaseră să se mai odihnească. Ea parcă nu-și găsea locul, când deodată, a observat printre sutele de trandafiri ce decorau foișorul, ecourile unor pași serioși, care aduceau pe cineva înspre acolo. Era primul băiat cu care urma să aibă prima discuție, prima șansă ca ea să se mărite și să-și salveze lumea, iar în același timp pentru ea era și prima ocazie prin care putea să simtă ce ar fi însemnat dragostea; căci până la urmă despre asta era vorba: despre faptul că ea trebuia să-și dăruiască sufletul și să se îndrăgostească – lucru care stârnea cel mai mult emoții în inima ei, care nu știa ce anume însemna să fii îndrăgostit și ce noutăți ar fi adus această stare în ea.
Nici nu i-a văzut chipul primului pețitor, însă inima parcă îi tremura și ea împreună cu celelalte mădulare. Îi era teama să-și deschidă sufletul, dar și mai teamă îi era să nu o facă...
Un bărbat misterios s-a strecurat în foișor, cu chipul ascuns sub umbra unei cârpe largi, precum o glugă.
După câțiva pași apăsați ce l-au fixat în fața ei, sigur pe el precum un stâlp, acel bărbat s-a oprit și a privit-o lung, fără de a scoate vreo vorbă.
Din umbre i se puteau observa ochii ce-i străluceau tulburat, în timp ce o urmăreau atent, cu priviri ce căutau în profunzimea chipului ei fragil chiar cuvintele potrivite, pe care să i le înșiruie.
—Bună, cum te numești? Și-a făcut Amira curaj să întrebe, văzând că el rămăsese proptit în fața ei, fără de a scoate măcar un cuvânt. Numai că el nu oferea deloc o imagine de om timid, ci mai degrabă impresia unui val masiv de mister.
—Sunt Vlad! I-a răspuns el pe un glas destul de rigid; iar deodată cu asta, inima ei s-a oprit pentru o clipă. Glasul lui părea atât de diferit, atât de plăcut la ascultat, atât de puternic... Amira s-a simțit ușor intimidată, așa că a lăsat ochii în jos, privind către petalele unui trandafir, care mișcate agale de vânt, alunecau în reluare printre ramurile încărcate cu spini.
—Vlad... A repetat ea cu o voce firavă. Spune-mi mai
multe despre tine!... Eu nu sunt expertă în evenimente de genul acesta... de
fapt, cine și-ar putea permite să se perfecționeze în așa ceva? Dar să nu crezi
că sunt bucuroasă!... Că nu este un moft... Eu chiar nu-mi doream!... A început
ea să se destăinuie, mai emoționată. Vorbele ei nu dădeau dovadă de dicție ori
de logică, ci părea că prin ele ea ar fi căutat mai mult să-și ascundă stările ce
o umpleau la refuz, însă încerca zadarnic, căci timiditatea ce o stăpânea în
acel moment depășea capacitatea creierului ei de a controla.
—Cititoarea nu este singura! I-a spus Vlad, de parcă nu-l
interesa câtuși de puțin ceea ce ar fi încercat ea să zică.
Amira s-a schimbat la față, iar un fior mai rece a apucat-o puternic de coloana spinării, care extinzându-se, i-a ridicat tot părul de pe corp.
Amira s-a schimbat la față, iar un fior mai rece a apucat-o puternic de coloana spinării, care extinzându-se, i-a ridicat tot părul de pe corp.
—Ce vrei să zici? Toată lumea știe cine este Cititoarea!...
Noi toți știm că nu mai este nimeni ca ea și că nici măcar o persoană din
zilele noastre nu a dovedit că ar deține darul de a citi în carte! I-a explicat
Amira răspicat, deși pe o voce suavă.
—Cititoarea... tu vorbești de un nume... numai că cititul
este un dar... darul de a putea interpreta Cartea Naturii. Când vine vorba
despre Cititoare, nimeni nu știe care este numele ei adevărat... însă eu îți
spun că mai există cineva care deține același har ca ea. Acel cineva se numește
Ileana! I-a spus Vlad pe un ton auster.
—Cine ești? Pentru ce ai venit? Ce cauți? Ce vrei? L-a întrebat Amira debusolată și cumva încâlcită în propriile ei întrebări.
—Nu sunt aici pentru romanțe!... Îmi pare rău dacă ți-am creat impresia asta! Pe mine m-a trimis Ileana să-ți spun că degeaba te vei strădui să-ți găsești dragostea adevărată aici, în Sareha, că tot efortul tău va fi zadarnic. Soarta ta nu este scrisă încă, așa cum toți cred. Am să te mai caut, tu doar să mă aștepți!... Și ai mare grijă ca nu cumva să iei vreo decizie greșită! A sfătuit-o Vlad, care de cum și-a terminat vorbele, a ieșit din foișor în pas lejer. Doar că prezența lui marcase prea mult aerul și sufletul Amirei, care a îndrăznit să-l strige din urmă, cu o voce plină de nelămuriri.
—Cine ești? Pentru ce ai venit? Ce cauți? Ce vrei? L-a întrebat Amira debusolată și cumva încâlcită în propriile ei întrebări.
—Nu sunt aici pentru romanțe!... Îmi pare rău dacă ți-am creat impresia asta! Pe mine m-a trimis Ileana să-ți spun că degeaba te vei strădui să-ți găsești dragostea adevărată aici, în Sareha, că tot efortul tău va fi zadarnic. Soarta ta nu este scrisă încă, așa cum toți cred. Am să te mai caut, tu doar să mă aștepți!... Și ai mare grijă ca nu cumva să iei vreo decizie greșită! A sfătuit-o Vlad, care de cum și-a terminat vorbele, a ieșit din foișor în pas lejer. Doar că prezența lui marcase prea mult aerul și sufletul Amirei, care a îndrăznit să-l strige din urmă, cu o voce plină de nelămuriri.
—Așteaptă! Stai!... Arată-mi măcar chipul tău, ca să te
recunosc dacă am să te mai văd. I-a cerut ea. Vlad s-a oprit în loc, însă fără
de a se întoarce, rostind încetișor:
—Ai să mă mai vezi!... Nu te îngrijora, căci ai să mă mai
vezi!... După care calm și sigur pe el s-a dizolvat în mulțime, în timp ce
Amira cuprinsă de o neliniște colosală îi număra speriată pașii pierduți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu