Carte în format e-book disponibilă pe:
Calm și plumburiu, așa era văzduhul; nori se
plimbau agale pe deasupra, cu crăpături zdravene în mijlocul lor, ori chiar
despărțiți din loc în loc, permițând soarelui să se scurgă peste dealuri, în
raze lungi, împrejmuite de umbre.
Ecouri de foșnete răsunau de printre rândurile cu
pănuși uscate, străbătute din înalt de stoluri întinse de păsări, ce se
perindau prin zonă. În ciuda multor indicii care descriau mișcare, în aer era
liniște, care parcă emana de pretutindeni. Și poate că nu cerul gri era de vină
pentru acea liniște ce abunda acolo, poate că însuși văzduhul a preferat să se
potolească și să-și schimbe armonia de energii ce-i alcătuiau întreaga
compoziție, pentru a putea crea acea atingere specifică toamnei.
De dincolo de vârfurile copacilor, din
ascunzișurile pădurii, răsunau ecouri alerte, ce păreau să anunțe schimbare;
iar până și cea mai mică particulă de praf se dovedea conștientă de toate câte
urmau să se întâmple și de felul lor vânturat, de a veni peste.
—Of, iar mi-am lăsat găleata la celălalt capăt de
rând, chiar când am cea mai multă nevoie de ea!... S-a plâns Miriam, după care
tot ea s-a îndrumat: Du-te și adu-o mai aproape, ce mai aștepți?! A bolborosit
ea, ca fel de a se auto-încuraja la treabă. Nu-i așa că-i distractiv? L-a
întrebat ea pe Stor, de cum și-a încheiat discuția cu ea însăși. Câinele părea
deja obosit din a o privi cum se mișca de ici-colo să strângă vrejurile de
fasole pe jumătate uscate, așa că el nu a reacționat prea mult la gestul ei de
a-i vorbi, ci doar a ridicat ochii și a privit-o fix, mișcând în același timp
coada dintr-o parte în alta. Miriam a continuat să-i vorbească, de parcă gestul
lui de animal plictisit și obosit, nu a impresionat-o câtuși de puțin: Cât de
frumos se vede schimbarea de peisaj! A zis ea. Dimineață aici era plin de
toate, iar acum aproape că a rămas pământ gol!... S-a entuziasmat copila de
felul în care muncise și de tot ce rămânea în urma ei; asta în timp ce Stor s-a
ghemuit și mai dosit în culcușul lui tocmit din vrejuri uscate.
Nu se simțea singurătate, cu toate că ea abunda
în fiecare colț din căsuța de lemn ascunsă într-o margine de pădure. Pentru
Miriam fiecare foșnet de buruieni uscate și fiecare bătaie de vânt era un
cântec rostit de zeci de glasuri, iar Stor îi era mai mult decât de-ajuns să-i
țină de urât. Erau ani de când ea locuia singură, iar singurătatea îi era
prietenă, ba chiar o companie plăcută.
—După ce leg și snopii ăștia de strujeni în dosul
casei, mergem înăuntru să facem focul în sobă. I-a spus ea câinelui, care se
vedea acum cu mult mai distrat decât adineaori.
Asfințitul soarelui era deja terminat, iar
întunericul se pretindea stăpân al locului. Miriam nu avea teamă, căci nu ar fi
avut cine să vină și să îi necăjească existența; nimeni cu excepția vulpilor
care se arătau un pic mai îndrăznețe în a lua partea care nu li se cuvine.
După ce a pus și ultima găleată de păstăi la dos,
Miriam a închis zăvorul din interiorul ușii, căutându-și loc lângă soba deja
încălzită.
În casă lumina doar candela, iar prin geamul mic,
în toi de noapte, se mai corcolea și luna, prin raze extinse, de albastru
cernut.
Stor nu s-a mai obosit să-și ridice ochii să
caute prin încăpere, ci-i ținea ațintiți peste podeaua veche, în timp ce
liniștea cânta imperios, cântece de noapte bună. Nu și pentru Miriam, care încă
mai scotocea de zor printre boabele culese în timpul zilei.
În toată pacea care se cernea în spațiul lor,
dinspre afară au început să se audă pași, urmați de un ciocănit sobru în ușă.
Stor și-a ridicat urechile, iar ochii lui s-au lărgit în semn de atenție.
Miriam s-a oprit pentru o clipă din treabă, însă doar pentru o clipă, căci mai
apoi, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ea a continuat să-și miște degetele cu
aceeași îndeletnicire de mai adineaori.
După un moment în care toate s-au dosit în
același fel de liniște nocturnă, ciocănitul din ușă s-a repetat. Miriam și Stor
s-au privit ochi în ochi, unul pe celălalt, iar mai apoi, ea s-a ridicat, după
cum se cuvine, să verifice cine ar fi putut fi.
Nu era vorba de frică, însă o anume emoție se
clădea în inima ei, care se lăsa descrisă de mâinile ce i se vedeau agitate în
mișcările lor sprintene de a deschide ușa.
—Deranjez? S-a auzit un glas de bărbat, al cărui
contur de chip abia că se mai putea observa sub abundența întunericului
nocturn.
—Nu!... Noi nu ne-am pus încă la somn. A răspuns
Miriam. Cu ce pot să ajut? S-a oferit ea.
—Eu am văzut lumină... călătoresc prin zonă... eu
merg undeva departe, iar aici, în marginea asta de pădure, e greu să găsești
adăpost...
—Adăpost? A repetat Miriam ca întrebare.
—Numai dacă nu deranjez... A zis bărbatul din a
cărui glas de puteau distinge cu precădere trăsături precise de galant.
—Casa-i mică... lângă sobă am doar o bancă, însă
patul are saltea nouă. Bine, aproape nouă... căci am schimbat doar paiele din
ea. Eu aș putea să dorm pe bancă... oricum plănuisem deja să stau până mai
târziu și să termin fasolea. I-a explicat fata. Dar intră, te rog! S-a arătat
ea un pic emoționată de contactul dintre un străin și încăperea ei modestă.
El mai întâi și-a ațintit curios ochii peste
stratul gros de păstăi așezate în tinda casei, după care și-a întors privirea
spre încăperea în care dansau vioi, lumini de foc peste pereți.
—Nu-i vorba de confort, doar că mă tem să nu vină
ploaia... A spus el, iar ochii lui nu conteneau să analizeze tot ce le apărea
în cale: Pot să ajut și eu! S-a oferit el după ce a trecut de pragul ușii, a
cărei înălțime era mai joasă decât statura lui.
—Aaa, nuu! Nici gând! S-a rușinat Miriam, iar în
același timp a mutat găleata la care lucra într-o parte, în fel repezit.
—Chiar mi-ar face plăcere să ajut! A insistat
bărbatul un pic mai domesticit cu locul, în nevoia de a-i răsplăti
ospitalitatea.
—Să fac ceai? A întrebat ea. Am flori de tei
uscate, mentă... însă nu am mușețel... adică, am puțin, doar că de anul trecut...
A continuat ea să se arate curajoasă în a relaționa, când de fapt, o timiditate
instantanee îi dănțuia prin întreaga ei ființă.
—Eu sunt Vladimir! Îmi cer scuze că nu m-am
prezentat mai devreme! A spus el; Miriam l-a privit cu ochi strălucitori,
fiindcă ea nu înțelegea ce să îi dea în mâna pe care el o ținea întinsă
înaintea ei.
—Vladimir? A repetat ea pentru a fi sigură că a
înțeles corect. Eu mă numesc Miriam! I-a zis ea.
—Miriam? A întrebat-o el.
—Da, de ce? S-a speriat ea, de parcă ceva ar fi
fost în neregulă cu numele ei.
—Nu știam dacă am înțeles bine... I-a explicat
el.
După ce s-a așezat fiecare la locul lui și după
ce Vladimir s-a văzut nevoit să se întindă în pat, mai mult cu forța decât cu
voia lui, Miriam l-a privit precum un copil poznaș, care încă ar mai fi căutat
să-i vorbească.
—Călătorești departe? L-a întrebat ea, atunci el
s-a ridicat în șezut, în semn de politețe, iar după ce și-a aranjat părul
într-o parte, i-a răspuns la întrebare.
—Eu nu știu exact unde trebuie să ajung... e prima
dată când merg acolo. Eu caut pe cineva anume. I-a spus el.
—Pe cine? L-a întrebat ea mai captivată; iar
asta, ca o reacție la fel de instantanee ca multe alte gesturi de-ale ei.
—Eu vin din partea prințului Algerdo... A început
Vladimir.
—Prințul Algerdo?! S-a entuziasmat Miriam, iar
peste chip i s-a așternut un surplus de seriozitate. Un prinț adevărat?! A
reacționat ea din multa furtună de curiozitate și interes ce i s-a stârnit în
cuget.
—Da, un prinț adevărat. I-a explicat tânărul
Vladimir, pe un ton cavaleresc.
—Este departe? A continuat ea să pună întrebări.
—Poftim?
—Pe cine cauți tu, este foarte departe? A repetat
Miriam, de parcă ea nu mai avea stare dacă nu-i auzea întreaga lui poveste, ba
chiar spusă cu răbdare și cu lux de amănunte.
—Nu știu... I-a răspuns el.
—Păi, atunci?
—Atunci ce? Nu i-a priceput el întrebarea.
—Atunci, de unde știi tu unde trebuie să ajungi?
Pe unde să mergi? A insistat ea să-i ceară lămuriri.
—Prințului Algerdo i s-a citit în vise că trebuie
să se însoare cu acea fată ce poartă un anume semn special pe chipul ei, pe
care numai el îl poate recunoaște. I-a povestit Vladimir un pic mai detaliat.
—Un semn... Ce fel de semn? S-a arătat ea ba
chiar mai interesată.
—Nu știu exact ce fel de semn, eu știu doar că
mie mi s-a oferit îndatorirea de a o găsi și de a o duce la castel. Am dus
multe fete până acum, dar niciuna dintre ele nu a fost aleasa inimii lui, cu
toate că ele aveau fel de fel de semne pe chipurile lor. S-a arătat Vladimir
cam ostenit de acea misiune greu de îndeplinit; doar ostenit, nu și descurajat.
—Dar cum poate el să o recunoască pe acea fată
specială și adevărată, căci eu nu pricep? S-a expus Miriam curioasă și parcă
ușor dezamăgită de eforturile anterioare ale lui Vladimir, care s-au dovedit zadarnice.
—Dragostea adevărată... i s-a spus că dragostea
adevărată i se va arăta înaintea ochilor datorită acelei fete ce poartă un semn
special pe chip. I-a explicat el pe cât a putut de scurt și de limpede posibil,
ca ea să poată să priceapă și să se astâmpere din a-i pune întrebări.
—Dragostea adevărată?! A repetat Miriam, căci
acea chestiune era tocmai un subiect capabil să o fascineze.
După ce i-a simțit nevoia ei mare de a vrea să-i
afle misiunea lui mai pe îndelete, Vladimir a continuat să îi explice, gândind
că poate, poate, îi dă pace și lui să se odihnească, iar în același timp își
găsește și ea calmul de a reuși să adoarmă liniștită, fără să se mai gândească
și să-și închipuie ce ar mai fi putut fi dincolo de explicațiile lui puține.
—Recent am auzit de o anume prințesă cu un neg în
dreapta nasului. Înspre ea mă îndrept acum... I-a zis el scurt.
—Trebuie să fie prințesă, nu-i așa? S-a arătat
Miriam ușor dezamăgită de faptul că numărul fetelor disponibile se limita; căci
prințese erau cu mult mai puține decât fetele de rând.
—Prințul Algerdo este foarte pretențios, cu
siguranță că el nu ar accepta nici măcar să stea de vorbă cu o fată obișnuită,
iar prințesele sunt ușor de rănit... imaginează-ți acum situația în care mă
aflu. Tocmai din acest motiv eu le vorbesc mai întâi despre profeția din vis,
ca ele să nu se simtă mai puțin frumoase ori mai puțin atrăgătoare. Prințul are
nevoie doar de acel semn special, iar ele trebuie să înțeleagă! Căci în
momentul în care este vorba de căpeteniile împărățiilor, lumea întreaga tremură
la picioarele lor, deoarece ei pot schimba cursul istoriei după bunul lor plac.
Poate tocmai din acest motiv se mai întâmplă profeții cum cea din vis. I-a
explicat Vladimir, iar Miriam nu a mai zis nimic, căci mintea ei analiza
captivată, un ceva adâncit bine în ea; așa că o pace de cuvinte s-a așternut
între ei; asta până ce, după un răgaz de tăcere, fata s-a ridicat în picioare
brusc, oferind o reacție mult prea plină de euforie.
—Merg și eu! Vreau să te ajut! A reacționat ea
trezită energic din stările ei adânci de meditație.
—Nuu!... Asta nu se poate! A punctat Vladimir
sigur de cele zise.
—De ce nu? Eu mereu mi-am dorit să fac ceva
interesant, ceva măreț... asta-i șansa vieții mele! S-a entuziasmat Miriam.
Vladimir a preferat să nu-i răspundă, gândind că poate
până în dimineață, ideile ei aventuriste i se vor evapora din minte.
Era deja spre dimineață, iar lumina se întețea de
roată-împrejur.
Geamul mic și aburit al încăperii a început să
plângă linii de toamnă deja bine instalată; dincolo de dârele pe care le lăsau
în urma lor, se vedea afară; nu foarte multe, căci toate câte existau în
tărâmul exterior, erau ca pierdute într-un ocean tăcut de ceață... și parcă
atât de blând se alintau în el.
Vladimir și-a rotit capul într-o parte, iar în
ochi i-a bătut lumina puțină de început de zi, ce curgea prin acel geam strâmt;
lucru care l-a făcut să-i deschidă larg și să caute înspre cealaltă parte a
camerei, unde Miriam încă mai foșnea când el a adormit. Și nu i-a trebuit prea
multă tăgadă pentru a sări ca din pușcă în șezut, lărgindu-și ochii în fel
mirat.
—Ce s-a întâmplat cu încăperea ta în timpul în
care am dormit? A întrebat el mai mult decât uluit. Unde au dispărut toate? Ori
era prea noapte și nu am văzut eu bine? A continuat el să întrebe.
—Ce?! S-a pus Miriam confuză, de parcă ea nu știa
cum să-i perceapă surprinderea.
—Toate... unde au dispărut? Și-a repetat el
întrebarea.
—Aaa... te referi la mărunțișurile pe care le
aveam pe-aici? Și-a dat ea seama destul de greu. Le-am dus pe toate în beci. De
la saltea am să păstrez doar învelișul, numai că am așteptat să te trezești
tu... nu am făcut prea multă gălăgie, așa-i?
—Poftim?! A reacționat Vladimir; mâna lui a
început să i se plimbe prin cap, căci el tocmai ce conștientiza o teamă reală
pe care nici măcar nu a socotit să o ia în considerare un picuț mai degrabă.
—Îți spuneam de saltea... nu vreau să o duc jos,
cu tot cu paie... căci nu vreau să atrag șoarecii... ei vin la paie... iar eu
țin acolo toată cămara mea, pe care intenționez să o găsesc tot așa când mă
întorc...
—Lasă salteaua!... De ce ai strâns toate? A
întrebat-o el, sperând că poate cumva impresiile lui îl înșală.
—Păi, dacă las totul aici și-mi intră vreo vulpe
înăuntru, în casă, și-mi trage lucrurile cu ea, nu ar fi păcat? I-a explicat
Miriam.
Vladimir a rămas nemișcat, cu ochii larg căscați
și nedumerit, ori doar pretindea că nu se dumirește.
—Dar tu pleci? Pleci departe cât să te
îngrijorezi de lucrurile tale? A luat-o el mai pe ocolite.
—Păi nu am vorbit aseară și am stabilit că mergem
să o căutăm pe prințesa cu acel neg special pentru prințul Algerdo? ori ai
uitat? L-a întrebat ea un pic surprinsă de nelămurirea lui, cu ochii mari și
plini de o lumină copilărească.
—Nu, nu am vorbit deloc despre asta... A îngânat
Vladimir, în timp ce mintea lui scotocea deja un plan de evadare.
—Înseamnă că ai adormit mai devreme... A presupus
Miriam. Până unde îți aduci aminte din tot ce am vorbit noi? L-a întrebat ea
plină de seriozitate, dar și un pic sfioasă, de parcă s-ar fi intimidat fără să
știe de ce.
—Nu mai țin minte exact... te-ai ridicat să pui
ulei în candelă, ai călcat câinele pe coadă... mai apoi ai răsturnat găleata cu
boabe... după care nu am mai auzit nimic. I-a povestit Vladimir cu lux de
amănunte toate câte s-au derulat până înainte ca el să adoarmă.
—Aaa, păi toate astea s-au petrecut după ce eu
deja te-am anunțat că vin cu tine, iar cât despre câine, îl cheamă Stor!... Vine
și el, că nu-l las aici, singur!... El mă are doar pe mine... A căutat ea să-i
țină partea câinelui.
—Nu mă așteptam la altceva... doar că insist să
mă împotrivesc! Este periculos!... Se poate să dormim sub cerul liber, este
toamnă... animale sălbatice... A încercat el să o convingă, însă zadarnic, așa
că nu a avut ce altceva să îi facă, decât să-i accepte oferta de a-l întovărăși
la drum, în speranța că-și va schimba decizia la primul deal mai greu de urcat.
Cum soarele începea să urce pe cer, ceața se
pierdea ca în niciunde, iar în urma ei se deștepta o lume colorată în toamnă.
—Stor! Stor! Noi suntem gata! Unde ești? A
strigat Miriam privind înspre desișul pădurii, dinspre care se vedea venind
Stor într-un galop nebun, cu coada dansând de bucurie.
—Ce ai acolo, pot să te ajut? S-a oferit
Vladimir.
—Am plante medicinale... iarna sunt foarte
trebuincioase și greu de găsit!... A răspuns ea; ochii ei au privit în jos,
într-o parte și-n alta, așa că Vladimir a priceput că ar fi fost oportun să o
cerceteze mai amănunțit.
—Ce fel de plante? A întrebat-o el.
—Plante... uscate....
—Așa de multe! S-a mirat el.
Miriam a ezitat să-i răspundă.
—Nu cred că îți trebuie chiar atât de multe. Și-a
dat cu părerea tânărul cavaler.
—Crezi tu?!... L-a întrebat ea cu gesturi
sfioase.
—Sunt sigur de asta! Crede-mă pe cuvânt, chiar nu
ai nevoie de legătura ta de paie unde mergem noi! Las-o acasă!... Ai să vezi că
mai mult o să ne încurce... I-a spus el, iar în colțul gurii se încăpățâna să i
se afișeze un zâmbet ce ar fi trebuit ținut în frâu mai cu putere.
—Le-am adus de dincolo de iaz... I-a povestit
Miriam cam dezamăgită. Nu am vrut să le irosesc... plus că am crezut că ne-ar
putea fi de folos... chiar am umblat mult după ele... I-a explicat ea ușor
întristată de faptul că se vedea nevoită să renunțe la paiele din salteaua ei
nouă, pentru care depusese mult efort să le aibă.
—Îți fac eu rost de altele dacă nu le mai găsești
când te întorci, ori poate... poate vrei să rămâi? A încercat Vladimir.
—Nuu! Eu nu mă sucesc! Sunt doar niște paie de
secară!... Eu merg cu tine! S-a arătat ea hotărâtă, deși ochii ei se vedeau cam
triști, iar asta nu din cauza paielor, ci din alte cauze, care îi aminteau de
felul în care ea a rămas singură, iar acum ea își lăsa singurătatea în urma ei,
mai singură ca niciodată.
—Ce se întâmplă? De ce tot rămâi în urmă? S-a
oprit Vladimir în loc și a întrebat-o.
Miriam, după ce a fugit sprinten să-l ajungă, s-a
mulat pe tiparul pașilor lui grăbiți și a continuat să se țină după el, fără
să-i răspundă la întrebare. După alte câteva minute, ea s-a oprit din nou și
s-a aplecat căutând ceva anume, jos, în praf.
—Oh, ce mă supărați!... A șoptit ea amărâtă.
—Iar?! A reacționat Vladimir, de data asta mai
epuizat de răbdarea ce i-ar fi dat răgaz să se tot lase așteptată.
—Mi s-a dezlipit talpa de la un pantof... îmi tot
intră pietricele înăuntru... I-a explicat Miriam cu ochi luminoși. I-am luat pe
ăștia de buni... erau ai mătușii mele... dacă știam că sunt așa, îi lăsam acasă
până m-aș fi întors... și vedeam eu cum fac... Și-a expus ea necazul.
—Pot să te ajut eu, dacă vrei. I-a zis Vladimir,
după care s-a oprit în loc, mai calm.
—Poți? L-a întrebat fata intimidată.
—Am lipici la mine, tocmai pentru astfel de
situații. Am pățit și eu să am probleme cu pantofii. A liniștit-o el.
—Păi, eu aș putea să merg desculț... doar că e
drum mult... și sunt pietre, scaieți... eu port încălțăminte mai mult iarna...
asta, dacă stau acasă... că la drum lung, e nevoie!... Eu cam stau acasă... I-a
zis ea; iar după ce a observat felul în care Vladimir a privit-o fix, obrajii
ei s-au înroșit, iar ochii i s-au aruncat către altă direcție.
Dealurile nu erau greu de urcat, chiar dacă se
vedeau abrupte. Nici nu-și imaginau ei cât de multe ar fi putut să urce și să
coboare într-o singură zi.
—Se face seară. Am așa niște emoții! A mărturisit
Miriam un pic zgribulită.
—De ce? A întrebat-o Vladimir.
—Pentru că mă simt prea departe de casă. Oare ce
fac toate acolo? Le-am cam abandonat!... Și-a exteriorizat ea un munte înalt de
trăiri noi și tumultoase.
—Îți pare rău că ai plecat? A cercetat-o el cu
gesturi fixe.
Miriam l-a privit în fel atent și i-a zâmbit, în
semn că ea încă se simțea capabilă să meargă de-acolo înainte tot pe-atât de
mult pe cât merseseră ei întreaga zi.
—Nuu! Deloc! Eu sunt mai mult emoționată să văd
ce urmează! Este atât de palpitant!... Mă simt foarte nerăbdătoare!... I-a
mărturisit ea; mâinile ei gesticulau agitate.
—De ce asta? A întrebat-o Vladimir curios. Noi
doar am mers singuri, prin câmp gol... și nici măcar nu am întâlnit pe nimeni
întreaga zi.
—Păi, știu asta, doar că nu am fost chiar
singuri; noi îl avem pe Stor, ne-am avut unul pe celălalt... am vorbit așa de
mult!... S-a arătat ea plină de emoții în descrieri.
—Am vorbit mult? A întrebat-o Vladimir buimac.
—Da!
—Să vezi tu atunci vorbă multă în târg. I-a zis
el.
—Eu nu am fost... A vrut ea să spună.
—Tu nu ai fost niciodată la un târg? S-a repezit
Vladimir să o întrebe.
Miriam a privit într-o parte.
—Poate că am fost... ori poate că nu... A zis ea,
fiindcă nu știa exact la ce anume ar fi făcut referire cuvântul târg, în
amploarea lui.
—Tu câți ani ai? A întrebat-o el cu privirea
încruntată, în sens ce ar fi compătimit-o.
—Nu am!... A răspuns ea fulger și a căutat cumva
să rupă discuția, care parcă începuse să o intimideze, după care a privit
înspre înapoi.
—Trebuie să ai! I-a spus el. Ea l-a privit cu
ochii mari, așa că Vladimir a apucat-o altfel. Ori tu nu știi la ce anume mă
refer? A presupus el.
—Ba da!... A vrut ea să mintă, numai că el i-a
ghicit deja felul ei de a fi, așa că i-a vorbit cu mai multă răbdare.
—De cât timp exiști? A întrebat-o el. Anii sunt
iernile, anotimpurile, lunile alea toate, împreună... A vrut el să-i explice,
numai că ea i-a luat vorba din gură.
—Aaa, liniile alea pe care le făcea mătușa
Aneta...
—Făcea linii? A întrerupt-o Vladimir.
—Linii, numere... doar că eu nu am mai ținut cont
de ele după ce ea a plecat. Eu știu matematică, litere... știu să scriu și să
citesc... I-a povestit Miriam. Vladimir a rămas impresionat.
—E de mirare!... Sunt puțini cei care știu să
facă lucrurile astea. I-a admirat el talentul ei de a putea învăța așa ceva.
—Mai e mult până la acea prințesă specială? L-a
întrebat Miriam; asta pentru a-l face să nu-i mai pună întrebări despre viața
ei, ci să îi spună mai degrabă despre misiunea lui. Numai că Vladimir a devenit
mai interesat să continue să o descopere, de parcă de data asta era el cel
anapoda de stăpânit.
—Unde a plecat mătușa ta și cum ai ajuns tu să
trăiești aici, singură? De cât timp stai lângă marginea asta de pădure? A
întrebat-o el.
Miriam l-a privit șugubăț, în același timp și melancolic,
după care și-a lăsat ochii pe mâinile un pic murdare, răspunzându-i scurt,
sperând că poate, poate, el o va lăsa în pace.
—Eu stăteam în sat, la mătușa mea... era departe,
iar eu eram mică... știu doar că era dimineață devreme când am plecat...
întuneric. Mătușa mea m-a adus aici, iar niște oameni din sat au tocmit casa,
după care ei nu au mai venit... A povestit Miriam. Mătușa mea stătea cu mine,
dar mai mergea și înapoi... ea mai are copii...
—Iar tu ai crescut singură? S-a mirat Vladimir.
—Am crescut cu ea. I-a răspuns Miriam. Numai că
ea mai pleca, pentru că mai are copii... I-a repetat ea.
—De cât timp ea nu a mai venit? A întrebat-o el
suspicios.
—Nu mai știu... A răspuns fata abătută și ușor
atinsă de nostalgie.
—Dar e mult? E mult de când ea a plecat?
—E mult... eu am crescut bătrână acum... I-a
explicat ea.
—Eu nu te văd prea bătrână. I-a mărturisit
tânărul galant.
—Păi, eram copil, iar acum sunt om mare. I-a
descris Miriam.
—Aha!...
—Poate că a pățit ceva de nu a mai venit să mă
caute... A gândit fata.
—Dar de ce nu te-a lăsat să crești lângă copiii
ei? De ce să te aducă aici, în pădure? S-a pus tânărul bănuielnic.
—Așa trebuia! I-a luat Miriam apărarea mătușii
ei.
—Cum să trebuiască așa? Nimeni nu duce un copil
în pădure pentru că așa trebuie! A sărit Vladimir să-i ia apărarea destul de revoltat.
—Eu știu că așa trebuia! Ea mi-a zis asta... A
ținut biata fată să-și întărească afirmația. Ochii ei se vedeau acum supărați
pe lipsa lui de încredere cu privire la singura persoană din viața ei, asta din
ce-și mai aducea ea aminte.
După discuția lor, ea a pășit mai în față, în pas
mai apăsat și mai sprinten.
—E deja noapte... bănuiesc că și tu vrei să ne
odihnim puțin!... A strigat-o Vladimir din urmă.
Miriam s-a oprit atunci din mers și a privit
roată împrejur cu ochii larg căscați. De îndată ea a priceput că nu era chiar
ușoară acea călătorie a lor și că ar fi dus dorul la salteaua ei foșnind a paie
proaspete.
Încă de dinainte ca soarele să se ivească, Miriam
a deschis ochii larg, rămânând însă în poziția de culcat, urmărind în liniște
felul în care un vânt domol, de început de toamnă, se juca printre frunzele ce
picau alene de pe crengi, de parcă încerca să le ia cu el în zbor.
—Nu ai fost prea matinală azi... I-a spus
Vladimir, așezat în poziție de șezut, în apropierea ei.
—Hopa! A reacționat aceasta și s-a grăbit să se
ridice.
—Stai liniștită!... Eu nu prea am dormit defel
azi-noapte. I-a potolit el pornirea vânjoasă.
—Dar... am crezut că ne pornim deja... și că vrei
să mă lași aici... S-a pus ea agitată.
Vladimir i-a zâmbit limpede, larg.
—Nu-ți face griji, că nu te las pe nicăieri așa!
Tu ești cu mine până mă asigur că te văd în siguranță, înapoi la casa de unde
ai plecat! I-a promis el.
—Ce bine!... A reacționat Miriam, după care s-a
așezat la tulpina unui copac, proptindu-și privirea în fel atent peste felul în
care soarele se ridica în pas domol pe deasupra liniei de orizont.
—Nu ți-e foame? A întrebat-o Vladimir, în timp ce
el ronțăia dintr-o bucată de pâine uscată.
—Mi-e cam foame de ieri... dar unde să fac de
mâncare? Nu avem unde!... I-a zis ea în timp ce a ridicat din umeri, privindu-l
cu ochi largi.
—Putem să facem rost... S-a arătat Vladimir ușor
amuzat de reacția ei.
—Putem?! S-a mirat ea.
—Nu mai este mult și ajungem într-un sat, unul
mai mare; ei au târg, eu am bani la mine... I-a explicat el.
—Ai bani? L-a întrebat Miriam. Pot să văd? I-a
cerut ea curioasă tare.
—Poți, cum să nu?! Doar că trebuie să îi folosim
cu chibzuință! I-a explicat el, iar ea l-a înțeles destul de iute.
Din depărtare, se vedeau deja locuințe și fum
ieșind din hornuri. Inima din pieptul fetei sălta cu putere, de parcă înaintea
ei se deschidea un eveniment de o mare amploare.
—De ce mergi pe jos? De ce nu ai cal? Căci eu
așa am citit... că oamenii regelui au
cai... L-a cercetat ea pe tovarășul ei de drum, mai mult ca să-și domolească
agitația ce o apucase cu brațe strâns încârligate.
—Eu nu sunt omul regelui... I-a răspuns Vladimir
senin.
—Cum adică? Dar prințul Algerdo...?
—El devine rege abia după ce se însoară; până
atunci el e doar prinț; așa-i regula!
—Dar chiar dacă e prinț... omul prințului nu are
dreptul să aibă cal? L-a întrebat ea în fel bănuielnic.
—Ba da! A râs Vladimir. Doar că eu l-am pierdut
pe al meu... și uite așa am ajuns să dau de tine... I-a explicat el peripeția
lui multă, în fel scurt.
—Poate-l găsim... A vrut ea să-l liniștească,
numai că Vladimir nu i-a dat voie să termine de zis, ci i-a rupt vorba din
gură.
—Omul regelui nu are cal, însă are bani să-și
cumpere unul. I-a spus el ca pe-un secret ce-ar fi trebuit să rămână între ei. Miriam
a ridicat din sprincene în semn că putea pricepe.
Satul în care ei au intrat nu era chiar un sat,
ci un oraș în toată regula, unde din fiecare colț de stradă se repezeau oameni
agitați cu treburile lor zilnice.
—Elena!! Doamne, ce-mi văd ochii?! S-a repezit un
moșneag, dând năvală peste Miriam, de parcă înainte lui se nășteau fantome.
—Nu știu!... A reacționat ea speriată. Nu am
întâlnit-o! A încercat ea să-i explice, continuând să meargă în pas mai vânjos,
capabil să o scoată cu totul din acea zonă plină de pericol.
Vladimir a privit înspre înapoi, unde acel
moșneag a rămas încremenit, în poziție de statuie, cu ochii larg căscați, ca nu
cumva să-i piardă din vedere.
—Poate era cunoștință cu mătușa ta... A căutat
acesta să-i vorbească, doar că nu a fost chip ca Miriam să-l mai asculte, căci
mersul ei grăbit și felul cocoșat de a privi în jos, mișcările pașilor, o cărau
cu viteză de-acolo, de parcă ei ar fi trebuit doar să treacă fugitiv pe acolo
și nicidecum să cumpere ori să negocieze.
—Mai e mult? A întrebat ea agitată.
—Ce anume? Nu s-a dumirit Vladimir.
—Unde să găsim un loc în care să facem mâncare?
L-a întrebat ea speriată ca de trăsnet, după care s-a oprit în loc buimacă.
—Se rezolvă!... A căutat acesta să o liniștească.
Cine-i Elena? A întrebat-o el ca fapt divers, chiar dacă destul de serios în
mimică.
—Nu știu! Eu nu o cunosc! I-a explicat ea cu
ochii larg deschiși.
—Poate că era cunoștință cu mătușa ta... A
încercat el să o descoase.
—Eu nu știu cine era el!... I-a zis ea.
Vladimir a crezut-o, căci ochii ei speriați mai
că o dădeau în plâns.
După ce s-au rotit ei pe după mai multe colțuri,
pe o stradă paralelă au dat nas în nas exact cu ceea ce căutau: sumedenie de
cașuri de brânză, ulcele cu lapte, bucăți de slănină, cârnați, fructe și legume
fel de fel se întindeau toate înaintea lor, ca într-un festival al foamei.
—Eu... A vrut ea să zică.
—Nu te așteptai la așa ceva... așa-i că asta
aveai pe limbă să-mi spui? A întrebat-o Vladimir; ea l-a privit mai astâmpărată
în trăiri și cu un zâmbet mai cald conturat în ochi.
—Cumpărăm! S-a decis ea de îndată. Eu pot să car!...
Pui la mine!... I-a explicat ea.
Vladimir nu s-a putut abține din a râde cu gura
căscată, ce mai că-i ajungea la urechi.
—Elena?! S-a oprit o doamnă în loc și s-a uitat
peste Miriam la fel de înmărmurită ca și moșneagul de mai adineaori
—Nu știu cine-i!... Serios vă zic! I-a spus
aceasta. Femeia și-a lăsat sacoșa la picioare, în semn că uimirea ei ar fi
depășit limitele pe care ea era capabilă să le stăpânească.
—Cine-i Elena? A întrebat-o Vladimir cu un chip
deosebit de serios. Femeia de cum l-a văzut, l-a analizat în fel minuțios,
parcă ușor speriată; după care și-a luat sacoșa și a plecat, pierzându-și urma
printre mulțimea de oameni.
—Doamne, ce pățanie! S-a mirat fata, însă nu
același lucru a făcut și Vladimir, care a intrat în mod evident la bănuieli
rare.
—Nu-i ăsta satul în care ai locuit tu? A
întrebat-o el cu priviri ce o analizau atent.
—Nu știu!... I-a răspuns ea nu prea interesată de
alte treburi înafara șirului de tarabe pline cu de-ale gurii, ce radiau mult
prea multe feluri de mirosuri, în mod insistent.
—Găsim o cameră în care să rămânem la noapte... A
plănuit Vladimir. Cumpărăm mâncare pentru drum, iar mai apoi căutăm un cal bun...
îi bine așa? I-a cerut el părerea lui Miriam, care a observat că Stor nu mai era
cu ei.
—L-am pierdut!... A conștientizat ea mai mult
decât dezamăgită. Nici nu-mi dau seama unde, ori cum...
—Câinii sunt animale deștepte, ne găsește el pe
noi, stai liniștită! A consolat-o Vladimir.
—Dar dacă a rămas blocat pe undeva? A bănuit
Miriam.
—Nu rămâne el blocat!... Cred... că nu rămâne...
A gângurit omul lui Algerdo, care văzând că Miriam continua să aibă fața
adâncită în griji, s-a înduplecat. Nu mai mult de o oră! Dacă nu-l găsim, ne
vedem în continuare de treburi, în speranța că o să ne găsească el pe noi! E
bine așa? I-a cerut el părerea.
—E bine! S-a decis fata instantaneu, căci orice
era mai bine decât nimic.
După câteva ocolișuri printre străzile orașului,
Miriam a simțit cum că ar fi mai bine să ia drumul către înapoi, căci totuși,
dacă rămăsese blocat pe undeva...
—Mergem, doar că nu foarte departe. Nu avem timp
de pierdut, mai ales că târgul e pe terminate. I-a explicat Vladimir, iar cu
toate că în Miriam urla o foame de lup, ea nu a ținut cont de asta, ci a
preferat să-și găsească tovarășul ei de viață.
—Câți ani ai? A întrebat-o Vladimir din nou.
—Nu știu!... A răspuns ea de parcă nu o interesa
prea mult discuția, căci toate simțurile ei erau de data concentrate să-l
găsească pe Stor.
—Douăzeci...? A încercat el să ghicească.
Douăzeci și unu...?
—Poate... A îngânat Miriam, la fel de lipsită de
interes.
—Părinții tăi... A căutat Vladimir să o întrebe,
numai că ea a luat-o la fugă într-o parte, de unde se auzea un soi de lătrat de
câine, ce părea ca venind dintr-un loc dosit.
—E Stor!... Îi cunosc glasul!... A sărit ea
bucuroasă.
—Să fie el?
—E sigur! Nu i-a dat ea voie să bănuiască.
Printre niște tufișuri de măceș pline de spini,
era chiar Stor, lătrând de zor la un cal încâlcit bine acolo, cu slabe șanse de
a se elibera de unul singur.
—Hama, aici erai?! S-a bucurat Vladimir.
—Să nu-mi spui că e calul tău? A pus Miriam o
față poznașă, ce parcă aștepta mulțumiri.
—E Hama! Chiar el! I-a zâmbit acesta. Cuminte,
Stor!... Bravo! L-ai găsit! A apreciat el isprava câinelui.
—El este un câine foarte deștept! L-a lăudat
Miriam. Stor nu contenea să bată din coadă.
—Nu mai trebuie să cumpărăm cal, dar trebuie să cumpărăm
mâncare și e deja târziu... A revenit Vladimir la planificare.
—Tu voiai să-l lași abandonat?! L-ai pierdut și-l
lăsai așa?! S-a arătat Miriam confuză.
—El a plecat... ce era să-i fac? Dacă nu-i place
lângă mine, e liber să plece și să-și găsească singur mâncare pe timpul iernii.
—Dar dacă-l găsește altcineva și-l ia de tot? L-a
pus Miriam să analizeze.
—Păi, ce să zic eu? E la fel de liber să plece și
de-acolo! S-a arătat Vladimir supărat pe Hama, certându-l cu subînțeles.
În cele din urmă ei au reușit să-și cumpere
de-ale gurii pe îndestulate, ba chiar să-și găsească și o încăpere curată și
confortabilă, în care să se întindă.
Era noapte târziu... Miriam încă nu avea somn. Ea
stătea ghemuită înafara casei, cu spatele sprijinit de un perete, privind către
cer, aceleași multe puncte, pe care ea le urmărea și de-acasă, din marginea ei
singuratică de pădure.
—Mâine pornim dis-de-dimineață, așa că ar fi mai
bine să te odihnești! A sfătuit-o Vladimir.
—Mă odihnesc... A îngânat ea, fără să se
clintească din loc, continuând să privească la cer.
În tăcerea adâncă ce i-a înconjurat, iată că dinăuntru,
dintr-o încăpere, s-a auzit vorbă, iar ei amândoi au putut să asculte clar acea
convorbire.
—Nu este ea, dar arată identic... A spus femeia
care le-a pregătit camera, căci era glasul ei. O altă voce de bărbat i-a vorbit
mai șoptit, cu frică ca nu cumva să se facă auzită.
—N-are cum să fie doamna Elena, căci n-are cum! A
bolborosit el.
Miram, de cum a auzit acea discuție, a simțit cum
fiori de spaimă o cuprindeau în toate mădularele, așa că s-a ridicat în
picioare, unde a rămas blocată, de parcă nu știa încotro, ori ce ar fi trebuit
să facă mai întâi.
—Cine-i Elena? A repetat Vladimir fără țintă și
bulversat bine. El nu și-a primit răspuns, de parcă nu făcea sens să întrebe
acel lucru.
Cum soarele ar fi trebuit să fie cel care dă
deșteptarea, Vladimir s-a mirat să vadă că încă de dinainte ca acesta să lase
urme pe cer, Miriam era deja pregătită să plece de acolo, ținând bagajul strâns
în brațe, de parcă ea doar aștepta ca și tovarășul ei să se trezească, iar ei
să plece ca fulgerul din acel loc, cât îi țineau picioarele de repede.
—Este încă noapte. Te-ai trezit deja? A
întrebat-o el ca buimac, din cauza somnului de miez de el.
—M-am pregătit... îmi era teamă că dacă se lasă
ziuă prea mulți au să iasă pe străzi. A șușotit fata, punând ochi mari. Vladimir
a râs.
—Mai dormi un pic!... E devreme... A căutat el să
o domolească.
—Eu aștept așa!... I-a spus ea din poziție de
nemișcat. Am pregătit tot și nu vreau să uităm ceva.
—Nu uităm!... Avem totul pus la locul lui. A
liniștit-o Vladimir, așa că ea s-a învoit să se mai întindă măcar câteva
minute, cât să se mai lase un pic lumină.
—Mă trezești dacă adorm, bine? I-a cerut Miriam.
Vladimir nu i-a răspuns din prima, ci mai întâi
și-a lăsat zâmbetul larg să i se întindă iute peste chip.
Și uite că soarele era deja bine ridicat pe cer,
în timp ce Miriam încă dormea.
—O, vai! A sărit ea ca din pușcă.
—Stai liniștită, avem timp!... Îl avem pe Hama...
I-a amintit Vladimir.
—Dar dacă se leagă iar cineva de mine? Că cine
știe cine-i Elena... A zis ea cu un glas firav, de copilă speriată, ce parcă-și
rostea cuvintele la doar un stâlp distanță de tăcere.
—Nu se leagă nimeni! Plecăm direct pe drumul
nostru! A liniștit-o tânărul cavaler, care știa bine ce zice.
Călătoria era acum altfel, cu cineva alături, cu
care să mai schimbe câte o vorbă. Vladimir se comporta de parcă misiunea lui nu
mai era un obiectiv pentru care să se tot grăbească, așa cum o făcea el mai
demult. Orele treceau în pași mai blânzi și mai altfel pe lângă el, iar Miriam,
din ce în ce mai mult se obișnuia cu ideea de a socializa cu alți oameni și de
a nu se mai închide atât de mult în ea, înțelegând că nimeni nu ar fi căutat
să-i facă vreun rău și că în ciuda faptului că s-ar fi simțit jenată să se
destăinuie, era cu mult mai bine să arate ce ar fi avut de gând, mai înainte de
a face șotii cu consecințe mai grave.
—Ce fel de semn are prințesa pe care o cauți tu
acum? L-a întrebat ea pe Vladimir, asta după ce minute multe niciunul dintre ei
nu a zis nimic.
—Un neg în jurul nasului... asta din ce mi s-a
spus... căci nu mi s-au spus prea multe... eu trebuie să tot caut și să
întreb...
—Dar e numaidecât să fie așa, un neg? ori cum
arată semnul pe care-l caută prințul Algerdo? L-a întrebat Miriam interesată să
continue acea discuție.
—Trebuie în special ca ea să fie prințesă; căci
eu cred că nici măcar Algerdo nu știe exact despre ce semn este vorba. El știe
doar faptul că ea trebuie să aibă un semn pe față și atât. Iar eu trebuie să
tot caut fete și fete... S-a manifestat Vladimir un pic deranjat de multele
pretenții ale acelui prinț, care-l tot trimitea pe el în fel de fel de misiuni
dificile.
—E departe? Mai este mult? S-a pus Miriam
nerăbdătoare să ajungă la destinație și să vadă cum lucrurile luau forma unui
final fericit.
—Nu ar trebui să fie chiar mult, numai că trecem
prin munți. O să fie mai rece, cred... și mai...
—Periculos...? I-a rupt ea vorba din gură.
—Greu de traversat. I-a descris Vladimir.
—Am crezut că o să fie periculos!... A răsuflat
ea eliberată.
—O să cam fie... doar că nu foarte, ci doar un
pic... A completat el.
Și nu s-a dovedit periculos deloc; ba chiar din
înălțimi de munte, stelele se vedeau mai clar și mai bine definite pe cer, de
parcă de acolo, ele se puteau număra mai ușor, având roată împrejur creste care
să le delimiteze pe cele socotite la număr, de celelalte.
—Cum o cheamă pe prințesă? A căutat Miriam vorbă,
în timp ce s-a lăsat cuprinsă instantaneu de un soi de emoții ce o făceau mai
mult decât curioasă și agitată din cauza marii întâlniri cu acea ființă de viță
nobilă, care era acum la doar câteva ore distanță.
—Pipirina Pipirovici. I-a răspuns Vladimir.
—Cum?! I-a cerut Miriam să repete.
—Pipirina Pipirovici. I-a spus el mai rar, ca ea
să poată să descifreze numele corect.
—Cred că trebuie să fie frumoasă... A gândit ea.
Vladimir a dat din cap și a privit lung înainte, cu ochi descurajați; căci mai
toate experiențele cu prințesele de dinainte s-au dovedit a fi mai mult eșec
decât realizare, iar nici de data asta el nu avea o altă senzație, de parcă se
aștepta, încă de dinainte, la tot ce ar fi fost mai rău.
De la înălțime, printre coborâșuri de munte,
peisajul desenat în culorile toamnei emana senzații de bine în aer, ca un fel
de avânt ce căuta pace după valurile de uscat și secetă născute de august.
—Ce mult îmi place tot ce-i împrejur! A exclamat
Miriam cu mâinile larg întinse.
—Când știu că urmează să se stârnească ploile de
toamnă... după care înghețul... îmi trece! S-a arătat Vladimir cuprins de o
stare de negare, care nu-i prea permitea să îmbrățișeze emoții blânde din fire,
precum simplul fapt de a trăi cu voie bună toate câte-i veneau în cale în acel
moment.
—Ți-e frică c-ai putea să dai greș cu Piripina? A
căutat Miriam să tragă de el și să-l descoase, ca o metodă de a-l ajuta să se
desprindă de stările lui de spirit nasoale și să îmbrățișeze momentul prezent
mai voios și mai interesat de toate cele.
—Pipirina!! A corectat-o acesta.
—Deci ea-i problema! Ți-e teamă de reacția ei. A
socotit Miriam, în timp ce Vladimir s-a grăbit să repete.
—E Pipirina, bine?! Ține minte: Pi-pi-ri-na! I-a
spus el rar, ca nu cumva să aibă probleme din cauza numelui, iar prințesa să nu
se lase convinsă de intenția de pețire a Prințului Algerdo din cauza acestui
fapt.
—Simt că poate dacă nu mă corectai îmi era mai
ușor să țin minte... A șușotit ea aproape șters, de parcă-i era frică ca nu
cumva să se facă auzită, iar cuvintele ei să-l supere... după care, chiar mai
slab rostit, în apropierea ei, se auzea cum ea tot repeta acel nume, ca să se
obișnuiască cu el și să și-l întipărească bine în minte.
—Mă deranjează să te aud!... I-a spus Vladimir.
Mă faci și pe mine să mă încurc. I-a explicat el.
—Bine, încetez! S-a oprit Miriam din repetat, în
fel brusc. Doar că atât în capul ei cât și în al lui, încă răsuna în mod
involuntar acel nume repetat și iar repetat în ecouri deranjante și obositoare.
—Pipirica? A întrebat ea un pic mai târziu.
—Nu! Pi-pi-ri-na! Ține minte, te rog, ori nu-i
folosi numele! Bine?! I-a cerul Vladimir cu fața obosită de acea situație.
—Așa fac! S-a supus ea. Am vrut și eu să văd dacă
am ținut minte corect... aș fi putut spune Pipirila, Piripila, Pipirina...
—Da! Vezi?! Ai zis corect! Ultima variantă ai
zis-o corect! A oprit-o Vladimir. Ea i-a răspuns cu un zâmbet larg, în semn
că-și primea laudele pe deplin.
În aer se simțea praf, iar soarele ardea, chiar
dacă de dincolo de nori grăbiți. Printre căpițele cu fân păzite de umbre lungi, bine conturate, se vedeau rânduri de
porumb uscat, care se cerea dosit în hambare, prin felul în care se scotea pe
el însăși dintre straturile multe de pănuși, căutându-și loc înspre jos.
—Nu mai e mult, așa-i? A întrebat Miriam destul
de nonșalantă.
Vladimir, în loc să-i răspundă, s-a uitat cu
atenție roată împrejur, de parcă s-ar fi axat să caute indicii.
—Înspre acolo! A gesticulat el.
—Mult? Nu s-a lăsat ea păgubașă și a insistat
pentru răspuns.
—Depinde... A zis el abia rostindu-și vorbele.
—Stor! Pe-aici! Și-a strigat ea câinele, care s-a
oprit la marginea unui părău în semn de sete, fără să se mai dea dus de-acolo.
—Vine el... lasă-l!... Nu mai e mult. A repetat
Vladimir. Asta dacă trecem peste anumite formalități... A adăugat el mai pe
urmă.
—Ce formalități? L-a întrebat Miriam mai mult
decât interesată.
—Știi tu... eu nu știu dacă e chiar bine să batem
la poartă acum... spre seară... ori așa... cum suntem noi... A încercat
Vladimir să-i zică ceva anume.
Fata l-a oprit brusc.
—Cum? Nu a reușit ea să priceapă și l-a întrebat
cu ochi mari și curioși.
—Murdari de la drum... I-a descris el subtil.
—Ai dreptate! Ori cu o pauză, ori fără de ea, dacă
suntem aproape, nu mai contează și nu ne afectează câtuși de puțin... așa că eu
merg să-mi spăl fața și picioarele, aici, în râu. S-a decis ea și nu a stat
prea mult pe gânduri, de parcă a fi harnică îi era o calitate dictată în mod
natural de fire.
Vladimir nu a reacționat la gestul ei în niciun
fel, ci doar a rămas în loc, furat de gânduri... după care a ridicat ușor din
sprincene, în semn că ar fi fost bine așa cum era... ori că ar fi vrut să zică
ceva, numai că nu-și găsea o metodă ușoară prin care să poată să explice toate
câte îi stăteau pe limbă să le spună.
—Deci... trecem peste... A îngânat el secunde mai
târziu. Iar singurul care ar fi putut să-l audă ar fi fost Hama, căci numai el
îi era aproape.
De la distanță locuința Pipinirei era una
deosebit de cochetă, așa cum se cade să arate o locuință de prințesă. Grădinile
largi se vedeau bine lucrate, iar verdele încă abunda, de parcă seceta nu trecuse
dincolo de gardurile lor.
Vladimir, care știa deja multe formalități și
reacții de la întâlnirile anterioare cu prințese, a îndrăznit să pășească până
în fața acelei locuințe gigant, unde a ciocănit în ușă.
—Oare cine ar putea fi să vină la ora asta? S-a
auzit de dinăuntru, iar secunde mai târziu, sunet de pași efectuați într-un
ritm apăsat și rar, puteau fi auziți îndreptându-se înspre ușă.
—Bună ziua! A spus Vladimir de îndată ce li s-a
deschis și a dat ochi în ochi cu persoana de dincolo de pereții acelei case.
—Nu așteptam oaspeți. A spus bărbatul ce i-a
întâmpinat, privindu-i cu multă tactică de sus în jos și înapoi.
—Să ne fie cu iertare că nu ne-am anunțat vizita!
S-a scuzat Vladimir, ca nu cumva acel fapt să fie un mare motiv de supărare,
iar ei să nu mai fie primiți, ori să trebuiască să aștepte după cine știe ce
fel de curtoazie ori programare meticuloasă.
Bărbatul și-a răsucit musteața și i-a privit în
fel lung, când pe unul, când pe celălalt.
—Ați nimerit bine. Le-a zis el în cele din urmă.
Noi nu avem plănuit niciun eveniment pentru astăzi, deci putem să vă primim.
I-a informat el cu o atitudine mai serviabilă.
—O vai, ce mă bucur! Și-a intrat Vladimir în
pielea personajului ce caută să pice bine. Noi am venit pentru o discuție cu
domnișoara Pipirina. Venim din partea Prințului Algerdo. A zis el.
—Prințul cum? S-a grăbit bărbatul să întrebe, iar
spatele lui s-a îndreptat grav, în fel instantaneu.
—Prințul Algerdo. A repetat Vladimir.
—Intrați înăuntru degrabă! I-a poftit el. Am să
rog să vi se pregătească câte o baie caldă, iar dacă vreți, straie curate.
Ori... poate că preferați să le păstrați pe-ale voastre?! A zis el și a
privit-o mai lung pe Miriam, care deși nu era total neîngrijită, avea haine cam
vechi și tocmite în fel simplu. După care, vă invit la o masă caldă, unde va fi
prezentă și domnișoara. Le-a zis bărbatul, care nu a mai stat pe gânduri, ci
le-a arătat încotro să meargă, dând ordine altor muncitori bine împopoțonați cu
uniforme tipice casei, croite în stil extravagant.
—Oare unde am nimerit? A întrebat Vladimir. Am un
sentiment ciudat. A zis el.
Miriam, deși era o fată crescută în mediu
sălbatic și fără de prea multă educație impusă în fel insistent, ea nu se făcea
de râs în fața celor cu care dădea ochi în ochi, ba chiar se dovedea a fi o
persoană manierată, de parcă-i ieșea direct din fire acel comportament incapabil
să jeneze în fel barbar și care se face capabil să citească iute felul
celorlalți de a fi, pentru a-și da seama instantaneu cum să fie și ea în
prezența lor. Asta, cel puțin până în acel moment.
—Eu nu fac baie aici! A încercat ea să-și
destăinuie o uriașă explozie de respingere față de acea idee. Și a făcut-o
cumva în fel elegant, ca să nu se facă auzită și de ceilalți, ci doar de
Vladimir, cu care părea să comunice mai mult prin ochii larg căscați a uimire
și disconfort.
—Nu te vede nimeni, stai liniștită!... A căutat
acesta să-i tempereze pornirea vânjoasă.
—Eu sunt curată! I-a explicat ea. M-am spălat nu
demult!... Abia mi s-au uscat mânecile!... A gesticulat ea elegant, ca nu cumva
careva să creadă că ei se certau acolo.
—E pentru masă... așa fac ei... A căutat Vladimir
să o ia altfel.
—Fac baie la fiecare masă?! S-a pus Miriam
surprinsă, deloc în sens bun.
—Noi venim de pe drum... este vorba despre o
întâlnire între clase înalte... A căutat el să-i explice mai clar, doar că nu a
mai apucat, căci în pas mult prea sprinten și fără ca Miriam să apuce să mai
zică vreun cuvânt, două servitoare au și luat-o de-acolo și au dus-o în sala în
care ea urma să fie dichisită pentru cină; la fel i s-a întâmplat și lui
Vladimir.
—După
paravan! A cerut Miriam, fără să le dea timp să încerce altceva.
—Oh, noi nu rămânem aici!... Noi stăm înafara
ușii, dacă mai trebuie apă caldă... A zis una dintre ele, bine intrată în rol,
de parcă acel fel de a fi era chiar modul real și perfect de a-și trăi viața.
Apa era din belșug iar camera largă avea multiple
paravane mobile, ce puteau fi așezate roată împrejur.
Fără să țină cont de faptul că au zis că rămân
după ușă până la noi ordine, una dintre femeile responsabile de baie, a intrat
în odaie și a cules hainele cu care Miriam a fost îmbrăcată până atunci, lăsând
în urma lor altele curate, ușor cam sofisticate.
—Doamne, ce pățanie! S-a supărat aceasta de cum a
observat hainele noi; și mai că i-au dat lacrimile... însă în acel moment nu
era loc de altfel, așa că a trebuit să se supună.
Nu era vorba despre faptul că ea nu ar fi arătat
bine în rochii largi și dichisite, ci era mai mult despre atitudinea ei
revoltată, ce o făcea să arate în fel caraghios.
—Trebuie! I-a explicat Vladimir de cum a dat cu
ochii de ea, mai mult din priviri, chinuindu-se să nu dea de gol gesturi care să
descrie amuzament.
—Măcar cercurile asta! Mă simt prea voluminoasă!...
S-a plâns Miriam. Atunci el s-a învoit să o roage pe una dintre femeile ce
mișunau pe-acolo, să o ajute să-și scoată măcar cercurile.
—Așa-i modelul, își pierde din valoare dacă i le
scoatem... A căutat femeia să le explice.
—Poate să-și mai piardă din ea un pic, că nu ne
trebuie chiar așa multă!... Nu prea încap pe ușă... S-a chinuit Miriam să-i
explice, mai mult prin mimica feței, care afișa o privire destul de naivă și
cam intimidată de situația jenantă din care nu putea să se strecoare și să
scape.
—Arată chiar mai bine așa! A complimentat-o
Vladimir, doar că Miriam nu s-a mulțumit să renunțe doar la cercuri.
—Mă cam strânge de gât... pot să dau și partea
asta jos? A tras ea de guler.
—O, vai! A sărit femeia. Totul este lucrat cu
multă migală! A explicat ea cu un buchet de gesturi agitate. Ușurel!... S-a
grăbit ea să o ajute.
—Acum da!... Mă simt bine! S-a arătat Miriam
mulțumită, iar rochia se vedea chiar mai frumoasă așa, mai simplă.
În sala mare masa era deja pregătită dichisit, cu
pahare multe, șervețele și fel de fel de alte mărunțișuri.
—Luați loc, vă rog! Le-a cerut bărbatul care i-a
întâmpinat în primă instanță. La ora opt fără cinci minute coboară și
domnișoara. Cina este servită la ora opt în punct. Le-a explicat el.
Nu era mult de așteptat, doar că erau dificile
condițiile în care așteptarea trebuia efectuată, asta din cauză că tot luxul
dimprejur solicita o poziție fixă a corpului și vorbă puțină, căci altfel
ambientul intimida și năștea stări de inhibiție.
Când ceasul mare, fixat în mijlocul peretelui
principal, a arătat aproape ora opt fără cinci minute, de undeva de sus, de la
un etaj superior, s-au auzit urme de pași; fapt ce i-a pus pe toți cei prezenți
acolo în poziție de drept, precum niște soldați care-și așteptau ordinul pentru
defilare.
—În picioare! În picioare! Le-a cerut același
bărbat de adineaori, cu reacții alerte și cu ochii larg boldiți.
Miriam și Vladimir s-au conformat instantaneu, ba
chiar stările de emoție ale celorlalți li s-au transferat și lor, ca un tremur
de gesturi.
Pași ritmați, efectuați în fel bine organizat,
s-au auzit plimbați până aproape de ușa între-deschisă a salonului, loc în care
ei s-au oprit brusc.
—Poftiți, vă rog! Cina așteaptă să fie servită!
A rostit același bărbat, cu o voce clară și expusă în fel rar.
De dincolo de ușă s-a infiltrat o arătare ce
părea mai mult o păpușă umană, împopoțonată cu fel de fel accesorii dichisite
în amănunt, toate așezate peste articolul vestimentar esențial: o rochie cu
volum mare, decorată în fel grandios.
—Ce păr!! Nu s-a putut abține Miriam de cum a
zărit-o.
După ce a intrat în salon, Pipirina s-a oprit
secunde scurte și a analizat încăperea roată-împrejur, fugitiv, dar bine
focusat; după care, în pași la fel de ritmați și apăsați în stil specific ei,
ea s-a apropiat de scaunul din capătul mesei, loc în care s-a oprit brusc și
meticulos.
—Vă rog! I-a cerut bărbatul cu mustață, omul care
părea esențial în organizarea a toate, după ce i-a tras scaunul pe care ea urma
să se așeze.
Liniștea s-a lăsat în aerul încăperii, precum un
val ce nu lăsa indicii despre cât durează, ori ce ar urma să vină după el.
—E bine? Începem? A întrebat în șoaptă o femeie
cu capul scos nițel de după tocul ușii de la bucătărie, având mare grijă ca nu
cumva să se lase observată.
—Serviți! A răspuns același bărbat cu mustață,
iar mai multe femei cu platouri late în mâini, au intrat bine organizate în
salon și au așezat mâncarea pe masă.
—Uau! Ce mică se vede mâncarea pe farfurie mare!
A reacționat Miriam surprinsă de acea apariție culinară cu specific rar și
deloc habitual ei.
Ochii tuturor s-au îndreptat înspre ea cu o repeziciune
fulger, așa că Miriam a lăsat privirea în farfurie și a tăcut mult timp după...
de fapt, nu chiar așa de mult, ci până ce curiozitatea stârnită de părul
Pipirinei a înșfăcat-o din nou.
—Este perucă... I-a explicat Pipirina, obosită de
felul în care Miriam nu înceta să o analizeze.
—Ooo! A reacționat aceasta.
—Nu-i păr adevărat... I-a șușotit Vladimir, cu
gând că poate așa ar fi reușit să o ajute să-și tempereze emoțiile
evenimentului la care ei luau parte.
—Nu văd semnul. I-a atras Miriam atenția, iar
Vladimir a căutat să observe și el chipul prințesei, căci într-adevăr, asta
căutau ei, o femeie cu un anume semn pe chip, pe care, din păcate, nici el nu a
apucat să-l găsească, căci Pipirina a reacționat fulger.
—Sper să merite osteneala! A zis ea pe un ton
plin de nădejde cum că merita.
—Prințul Algerdo își caută aleasa din vis și
viitoarea... A început Vladimir să-i explice despre ce era vorba, numai că
Pipirina a reacționat ușor violent la auzul acelor vorbe, aruncând cu patimă batista
peste masă, aceeași cu care abia ce și-a șters buzele ușor atinse de mâncare.
—Încă-și mai caută?! A întrebat ea uluită să audă
una ca asta. Dar ce, nu m-a găsit deja? S-a expus ea ca fiind înșelată și
dezamăgită.
—Ba da, doar că... A încercat Vladimir să zică,
numai că nu era chip de vorbă dincolo de tot ceea ce însemna Pipirina.
—Eu nu permit așa ceva! Dacă el își imaginează că
poate să-mi rânească mie inima, se înșală amarnic! Unde-i inelul? Vreau să-l
văd! A cerut ea, ridicându-se în picioare de una singură, fără niciun ajutor
din partea nimănui în a-și muta scaunul.
Vladimir a rămas blocat, de parcă ar fi vrut să
se poată evapora de-acolo; iar cât despre Miriam, ea s-a oprit brusc din
mestecat, a pus ochi mari, pe care i-a mișcat roată împrejur, până ce a
țintit-o cu ei pe una dintre femeile de-acolo, moment în care ea a îndrăznit să
zică pe o voce destul de clară.
—Pâine mai aveți?
Liniștea s-a lăsat ca în salon ca fapt
fundamental, căci nimeni nu a mai mișcat.
După câteva momente petrecute așa, Pipirina s-a
așezat înapoi pe scaun, de parcă stările ei s-au mai domolit.
Văzând că este chip să discute, Vladimir și-a
reluat frazele de adineaori.
—Prințul Algerdo caută acea prințesă specială,
care i-a fost citită în vise... A început el să zică, doar că Pipirina l-a
oprit iar, de data asta un pic mai calmă.
—Cum să-i citească cineva în vise? Nu s-a lămurit
ea de acea expresie.
—Visele lui au fost deslușite... A reformulat
Vladimir.
—Deci nu citite, ci deslușite. A căutat ea să-i
dezlege vorbele cu exactitate.
—Deslușite. A repetat Vladimir, ca să fie convins
că ea se punea mulțumită de explicații.
—Cum? A întrebat ea, iar fața lui Vladimir a
schimbat mai multe feluri de culori până să-i răspundă.
—El a visat, după care a povestit din ce și-a
amintit că a visat, iar ăsta-i felul în care visele lui au fost tălmăcite.
—Cui i-a povestit? A întrebat Pipirina sceptică.
—Unui învățat într-ale visului. I-a răspuns el.
—Există așa ceva?! L-a întrebat ea la fel de
bănuielnică.
—Da, există. I-a confirmat Vladimir.
—Dar dacă nu și-a amintit exact toate câte a
visat? S-a încăpățânat Pipirina să se arate fixistă în a pune accent pe detalii
și în a întreba mult și obositor de enervant.
—Posibil... A îngânat Vladimir mai mult pentru
a-și căuta răgaz, timp în care să găsească o soluție spre a o scoate la capăt.
Dar se pare că Pipirina reacționa chiar mai bine în momentul în care nu i se
oferea toată grija și migala comportamentală cu care era ea obișnuită.
—Deci m-a visat pe mine... A presupus ea, căci
alt motiv nu aveau ei ca să o caute din partea acelui prinț.
Vladimir a rămas blocat, de parcă răgazul de care
el ar fi avut nevoie ar fi trebuit să fie unul mai mare. Totuși, ceva trebuia
să zică...
—Eu nu am primit permisiunea să ofer toate
detaliile despre această misiune ce mi-a fost atribuită. A început el să
povestească cu un aer mai elegant, iar deodată cu asta, Pipirina a reacționat
impresionată de felul lui de a expune.
—Aaa!... A zis ea și a rămas cu gura
întredeschisă.
—Prințul Algerdo este o persoană cu standarde
foarte înalte. I-a zis el, iar ochii lui încercau să descrie prin gesturi
largi, acel fel de a fi a lui Algerdo.
—Deci este extravagant? S-a arătat Pipirina
vrăjită de acea caracteristică ușor superficială.
—N-aș putea spune extravagant... ci mai degrabă
dificil de anticipat felul în care el ar putea să reacționeze.
—Ooo! Interesant și nemaiauzit!... A descris
prințesa vrăjită de toate cele ce i se povesteau despre Algerdo.
Miriam între timp a strâns de pe masă bucățelele
de pâine și le-a îndesat în poală, gest observat cu atenție sporită de bărbatul
cu mustață, care s-a apropiat de ea și i-a șoptit în fel elegant, ce ar fi
preferat să se arate politicos.
—Se fac firimituri pe podea!... A atenționat-o
el.
—Dau eu cu mătura după ce terminăm de mâncat!...
A căutat fata să-l liniștească, numai că contrar acelei intenții, ochii lui
s-au lărgit, iar buzele i s-au mutat înspre înainte, deși s-a abținut și nu a
zis nimic.
—Cred că nu îi place că ai cules pâinea... I-a
șoptit Vladimir cu o discreție iscusită.
—Stor... el a rămas afară... A încercat Miriam să
îi explice cu ochi îngrijorați.
—Fă-te că plouă!... I-a sugerat Vladimir. Miriam
a făcut întocmai. Ea s-a ridicat și a plecat de acolo fără să spună nimic.
Ochii tuturor celor prezenți în salon s-au ațintit uluiți asupra ei, iar cu
toate că nu i-a observat, ea a putut să le simtă tensiunea, fapt care mai că a
făcut-o să se împiedice printre pași.
—Hai, mănâncă și tu puțin! I-a dat ea câinelui.
Friptura era mică și părea crudă... nu am mâncat nici eu... A povestit ea, în
timp ce Hama, pofticios și curios din fire, s-a apropiat și a început să-i
caute în palme, că poate ar fi primit și el puțin.
Cina a mai durat mult timp după, doar că Miriam
nu a mai intrat în salonul respectiv, ci a rămas afară cu Hama și cu Stor.
—Ai pierdut mult... I-a zis Vladimir după ce s-a
așezat lângă ea și i-a căutat câinelui cu degetele prin cap.
—Ce anume? A pus Miriam ochii mari.
—Am stabilit ce și cum, iar Pipirina este
de-acord să ne însoțească. I-a povestit el destul de mulțumit de felul în care
au decurs negocierile.
—Mai are rost? L-a întrebat Miriam descurajată.
—De ce întrebi asta? Cum adică să nu mai aibă
rost? Doar pentru asta am venit!... S-a arătat el surprins de reacția ei, căci
în opinia lui, înțelegerea s-a rezolvat cu un succes la care îi era greu până
și să spere, ținând cont că teama lui cea mai mare a fost legată de faptul că
Pipirina ar fi putut să refuze acea invitație de a merge să-l întâlnească pe
Algerdo și nicidecum de o eventuală muncă de convingere pe care el ar fi fost
nevoit să o depună.
—Mi-e teamă că merge degeaba... A îndrăznit
Miriam să zică, numai că s-a oprit, căci Vladimir a privit-o atent și cu ochi
mai mari decât ai ei.
—Cum adică?! A întrebat-o el bruscat.
—Păi, dacă nu i-a trimis inelul... el încă nu-i
sigur și mai caută, iar ea este deja rănită... dacă ajunge să sufere mult prea
mult din cauza lui? S-a îngrijorat Miriam, iar felul ei era unul cu șiretlic.
—Aaa!... Nu-i problemă de inel, se rezolvă! Nu-i
singura care a pretins inel! A liniștit-o Vladimir.
—Le dă inel la mai multe? S-a grăbit Miriam să
întrebe.
—Nu, nu! Nu le dă inel! Doar că el știe mai bine
să le împace, chiar dacă pare dificil; el are alte tehnici de a le vorbi și de
a le explica...
—Eu nu pricep de ce nu-și caută el singur aleasa
și de ce te tot trimite pe tine? S-a pus Miriam cam supărată pe Algerdo, iar
Vladimir chiar s-a bucurat să o asculte vorbind așa.
—Pentru că sunt multe, iar el are alte treburi de
care să se ocupe... cel puțin așa am înțeles eu.
—Aaa, pricep! A zis Miriam scurt.
—De-ale împăraților... A adăugat Vladimir.
—Prinților... L-a corectat ea.
Vladimir i-a zâmbit la replică, iar Hama a
nechezat puternic.
—Da, de-ale prinților!... S-a pus el de-acord.
—La ce oră ne pornim? L-a întrebat Miriam, deja
nerăbdătoare. Vladimir a privit-o lung și nelămurit de posibilele ei impresii.
—La ce oră? Ori când? A întrebat-o el cu un glas
cam firav.
Miriam l-a urmărit atentă și i-a repetat
întrebarea, cu mici modificări.
—Când...? A îngânat ea cu mai puțin curaj.
—Peste o săptămână. Este cel mai devreme care s-a
putut. I-a explicat el.
—Nu se poate așa ceva! Noi nu rezistăm aici o
săptămână! A reacționat ea cu ochii larg căscați.
—Rezistăm!... A încurajat-o Vladimir.
—Păi, atunci mergem să căutăm mâncare adevărată! Eu
nu mă simt bine cu ce am mâncat. Mă simt de parcă nu sunt flămândă, dar sunt...
de parcă nu am mâncat nimic, dar am mâncat. I-a descris ea.
—Ce vrei să mănânci? A întrebat-o Vladimir, în
semn că ar fi vrut să o ajute să-și domolească poftele.
—Mere. A răspuns ea scurt.
—Asta-i simplu, le cerem mere. Sunt sigur că
trebuie să aibă mere în bucătărie.
—Eu nu vreau din bucătărie... A îngânat Miriam.
Eu vreau mere din copac! S-a arătat ea destul de căpoasă și pisăloagă.
—Dar ce au merele diferit dacă sunt din bucătărie
ori din copac? A căutat el să priceapă, cu un fel suspicios de a o privi, ce
parcă bănuia că Miriam se molipsise a Pipirina.
—Vreau să ies de aici... I-a zis Miriam abia
rostit. Simt că nu pot să respir curat în curtea și în casa asta. I-a explicat
ea.
—Dar e curat aici. S-a mirat el, în timp a
analizat-o cu un soi de milă; după care nu a durat mult și s-a învoit să iasă
de acolo, pentru a căuta mere; doar că nu în acel moment, ci în ziua următoare;
căci era deja târziu.
Paturile din odăi erau largi și pline de
învelișuri catifelate la atingere, iar dormitoarele în sine erau încăpătoare,
atât de spațioase, de până și ecourile create de pași își găseau loc să răsune.
Miriam nu a dormit bine, ba chiar din contră, ea
s-a trezit obosită, de parcă nu a închis un ochi întreaga noapte.
—Mergem? A întrebat ea de cum a dat cu ochii de
Vladimir. Acesta s-a expus de parcă nu-și găsea cuvintele prin care să-i
explice că acolo erau reguli și că ce ar fi urmat era micul-dejun.
—Trebuie să mergem mai întâi la masă... A început
el.
—Poftim?! A reacționat fata mai mult decât
surprinsă. Dar ai zis că mergem noi să căutăm mere și că nu mâncăm din
bucătărie!... S-a repezit ea să-i amintească de promisiunea pe care el i-a
făcut-o cu o seară înainte.
—Da, am zis... doar că trebuie să mergem la masă
mai întâi. Așa-i politicos! I-a explicat Vladimir.
—De parcă dacă eu zic că-i mai politicos să
mergem toți să căutăm mere, mă bagă cineva în seamă... A bolborosit Miriam. Nu
că mi-aș dori prea mult să mergem cu toții... A completat ea secunde după.
—Tu trebuie doar să fii prezentă și să rămâi
acolo până ce termină toți de mâncat. Îți vine așa de greu să faci asta? A
întrebat-o Vladimir în speranța că ea și-ar fi găsit capacitatea să priceapă.
—O fac pentru tine! S-a înduplecat ea, chiar dacă
fața i se vedea bosumflată mult.
—Pentru mine?! A întrebat-o el mirat.
—Da! Eu merg cu tine, ca tu să poți să mănânci
ce-ți dau ei, iar tu vei merge cu mine după mere. A făcut ea planurile; iar
după o pauză suficient de lungă, ea a îndrăznit să adauge: Îmi pare mie, ori
ție-ți place să discuți cu Pipirina? L-a întrebat ea cu o față bănuielnică și
parcă nemulțumită de ceva.
—Ce?! A reacționat Vladimir cu mult mai mirat
decât adineaori.
—Că îți place să discuți cu ea... A repetat
Miriam.
—E dificil de ținut o conversație cu Pipirina,
însă pe mine nu mă deranjează să o fac. I-a explicat el scurt, după care a
ridicat privirea în sus, căutând să se arate deranjat de acea remarcă. Eu plec
să iau micul-dejun, mă însoțești? A întrebat-o el mai plin de șarm, în timp ce
i-a întins cotul.
—Te molipsești... A remarcat Miriam. Vladimir a
zâmbit.
În salon era liniște, iar în ciuda acelui
detaliu, Pipirina era deja așezată la locul ei, din capătul mesei. De cum a
observat-o, Miriam s-a fâstâcit într-un anume fel și s-a învârtit în loc de
colo-colo până să-și găsească un scaun pe care să se așeze.
—Arată altfel... I-a șoptit ea lui Vladimir.
Părul ei se vede diferit... A observat ea.
—E altă perucă. I-a explicat el în fel șoptit.
—Dar arată altfel și la față... A continuat
Miriam să observe.
—Machiajul ei este diferit... I-a spus el
folosind același fel de a vorbi, dosit printre buze.
—Ce machiaj?! A întrebat Miriam buimacă. Toată
fața ei este alta... ochii, gura... totul e altfel!... A insistat ea să-și
exprime surprinderea.
—Bună dimineața! A vorbit Pipirina pe un ton
clar, capabil să-i facă să se oprească din șușoteală.
Miriam și Vladimir și-au îndreptat figurile către
ea sprinten, în timp ce de dincolo de ușa de la bucătărie, bărbatul cu mustață
și-a scos vârful capului și a cercetat circumstanțele fugitiv.
—Noi nu vrem să servim micul-dejun, dar am venit
totuși, să onorăm invitația. A explicat Vladimir de parcă nimic nu era
nelalocul lui acolo.
—Ați venit cu cinci minute mai târziu, dar vă
înțeleg... probabil sunteți obosiți din cauza drumului. A zis Pipirina de
îndată, după care a zâmbit mulțumită de situație, îndesându-și în gură o
bucățică mică de pâine coaptă. Ce zi frumoasă! S-a arătat ea plină de bună
dispoziție.
—Așa este! Tocmai din acest motiv, eu și Miriam
am decis să profităm de ocazie și să vizităm împrejurimile.
—Oo, ce frumos sună! S-a bucurat Pipirina. Astăzi
este târg de rochii în centrul cetății din deal. Acolo locuiește Felipe... iar
eu trebuie să discut cu el.
—Felipe?! A întrebat Vladimir curios.
—Da... A răspuns Pipirina, mișcându-și ochii
alene, într-o parte.
—Mă scuzați, dar aș putea să întreb cine este
Felipe? Asta ca să știu cu cine am de-a face, în cazul în care ne întâlnim față
în față. A îndrăznit Vladimir să umble după detalii destul de fine din viața
Pipirinei.
—Oh, toți știu cine este el! Nu-i nimic de
ascuns! A zis ea și a ridicat ochii în sus, în semn că s-ar fi arătat un pic
cam prost dispusă cu privire la relația dintre ea și acel bărbat, ori cu
privire la ceva anume ce se întâmplase în trecutul lor.
—Eu nu știu... I-a zis Vladimir.
Pipirina l-a privit cu aceiași ochi dați un pic
peste cap.
—El trebuie să-mi conducă caleașca! A înștiințat
ea în fel scurt.
—Deci este un căruțaș. A realizat Vladimir. Pipirina
l-a privit cu ochii mari și mirați de confuzia gigantă pe care el și-a creat-o
în impresii.
—Oh, nu! Deloc! L-a contrazis ea.
—Nu? S-a arătat Vladimir nedumerit.
—Nu! El este un domn bine; doar că îmi datorează
un favor pentru modul în care m-a umilit... iar eu vreau ca el să vadă cu ochii
lui felul în care Algerdo îmi cere mâna. Tocmai din acest motiv am ales ca
favorul pe care mi-l datorează să fie acesta... adică, eu vreau ca el să mă
conducă până acolo și să vadă totul cu ochii lui, clar și limpede! S-a arătat
Pipirina necruțătoare cu acel lucru pe care Felipe i-l făcuse în trecutul ei
mai mult sau mai puțin îndepărtat. El trebuie să mă vadă și să-și dea seama de
pierderea pe care el și-a câștigat-o cu comportamentul lui josnic! A zis
aceasta, iar de cum ce și-a terminat vorbele, ea și-a lungit buzele mult înspre
înainte și le-a ținut proptite acolo secunde bune după.
—Dar cu ce v-a supărat Felipe atât de mult? A
îndrăznit Vladimir să o întrebe, curios fiind mai mult de faptul ca nu cumva și
Algerdo să facă exact același lucru.
—Vai, ce întrebare! A sărit ea. Toată lumea știe
deja! Am mai zis-o și o repet: el trebuie doar să-și execute îndatorirea pe
care o are față de mine, iar mai departe nu mai vreau să aud de el! S-a arătat
ea ferm convinsă de cele zise.
—Să-mi fie cu iertare! S-a scuzat Vladimir și a
evitat să mai întrebe amănunte legate de acel subiect.
—Adică, trebuie să mergem și noi la târg?! A
întrebat Miriam în același fel subtil și temător.
—Cam trebuie... I-a șoptit Vladimir, afișând o
mimică a feței ce lăsa să se vadă că era absolut necesar.
—Dar la ce oră este târgul? A întrebat ea ușor
frământată de acea situație ce tot căuta să o țină captivă.
—După-amiază. A răspuns Pipirina ferm; se pare că
ea auzea toate câte ei discutau.
Miriam a roșit un pic, căci contactul direct
dintre ea și Pipirina se simțea exploziv, de parcă ceva invizibil existent
între ele, nu le dădea voie să creeze compatibilitatea de a relaționa.
—Dar noi mergem acolo unde am vorbit, așa-i? L-a
întrebat ea pe Vladimir, mai încet, cu speranța că poate Pipirina nu o mai
auzea, numai că tot Pipirina a răspuns prima.
—Mergeți unde vreți voi acum; doar că la ora
prânzului vă aștept să servim masa împreună!... A zis ea sprinten, după care
le-a zâmbit brusc.
De roată-împrejur era toamnă deja. Un pic mai
departe de locuința Pipirinei, într-o casă mai sărăcăcioasă, o bătrână
îmbrobodită culegea struguri din vițele de vie înșirate de-a lungul prispei.
—Bună ziua! A salutat Vladimir de la depărtare,
de dincolo de gard, prins serios în peripeția de a culege mere direct din
copac.
Femeia s-a uitat curioasă la ei și parcă cu greu
a cutezat să le vorbească.
—Bună să vă fie inima! Le-a zis ea, după care s-a
dat mai la umbră, de unde a continuat să-i urmărească printre frunzele de vie.
—Rod bogat anul ăsta, așa-i?! A strigat Vladimir
la câțiva pași distanță, ba chiar s-a oprit în loc.
—A dat Dumnezeu! A strigat femeia, fără să iasă
de la locul ei, ca și cum se temea de ceva anume.
—Mere? A întrebat Miriam, iar Vladimir s-a băgat
peste ea.
—Căutăm să cumpărăm niște mere... A început el,
după care s-a oprit și s-a adresat către Miriam pe un ton mai jos: Roșii sau
verzi? A întrebat-o el.
—Roșii... sau verzi... A răspuns aceasta rapid.
—Știți cumva unde am putea să găsim? A continuat
el să-i vorbească femeii din ogradă.
—Eu... vă dau eu, da’ nu le vând!... Le-a răspuns
bătrâna.
—Cum adică? Nu s-a dumirit Vladimir.
—Să fie pentru cei ce au plecat, că avem rod anul
ăsta! Le-a zis ea, iar în același instant a ieșit de după umbra viței de vie.
—Aveți și pere? A întrebat Miriam aproape
familiarizată cu ograda. Vladimir a privit-o cu o atenție sprintenă, care parcă
a căutat să-i facă semn să nu îndrăznească chiar foarte mult.
—Avem și pere... și prune... nuci... avem... că a
plouat mult în iunie... Le-a zis femeia, iar atât Miriam cât și Vladimir au
zâmbit împăciuiți sufletește. Da’ veniți după mine, nu mai stați așa, țepeni,
acolo! Le-a cerut ea.
—Ce grădină frumoasă! A observat Miriam.
Bătrâna s-a oprit în loc, iar ochii ei mari și
plini de lumină au căutat-o parcă bucurați, în același timp în care ea și-a
proptit mâna peste umărul fetei și i-a zis:
—Era mai frumos în vară!... Acum... A făcut ea o
pauză. Da’ nu vreau să mă laud, că-i păcat!... Uite cum m-a luat gura pe
dinainte!... S-a oprit femeia din zis și s-a pus intimidată.
—Asta nu-i de laudă, e mai mult de povestire. I-a
explicat Miriam; femeii i-au apărut din nou lumini în ochi.
—Luați de aici! Trebuie strânse de-acuma!... Le-a
explicat bătrâna.
—Azi? Ori, când trebuie strânse? A întrebat-o
Vladimir degrabă.
—Când le vine rândul. Le-a răspuns ea. Eu am
lăsat și cartofii în pământ... nu am apucat să îi scot... am avut altele...
—Cartofii? A reacționat Miriam interesată.
—Da, am lăsat cartofii... că ei încă mai stau
bine acolo... poate că mai și cresc între timp.
—Îi scoatem noi. Așa ne plătim merele. S-a oferit
Miriam degrabă, iar cu toate că femeia s-a simțit rușinată să abuzeze de
puterile lor, gestul s-a arătat a fi unul bine primit. Culegem și merele. A zis
ea calm, iar Vladimir a făcut ochii mari, căci ora prânzului nu era departe,
iar Pipirina îi aștepta cu bucate calde, pregătite în fel regesc, în
bucătăriile ei mari.
—Mai întâi să vedem bucata de cartofi. A căutat
el să analizeze situația.
—Cât poate să fie?! A reacționat Miriam în fel
optimist. Ne descurcăm noi... găleți goale și saci să avem!... A socotit ea cu
o față ce o descria bine pasionată de acea activitate.
—Este!... Le-a zis bătrâna, dând din cap. Sunt
doisprezece rânduri. Le-a zis ea.
—Doar doisprezece?! A sărit Miriam. Terminăm și
merele până în prânz, după care mai avem timp și de altceva.
—De ce? Ce altceva? S-a grăbit Vladimir să o
întrebe.
—Struguri... A încercat Miriam să facă planul,
doar că nu a apucat să termine.
—Îi mai las... îi mai las!... Încă-s acri... poate
se mai îndulcesc până dă bruma... Le-a explicat femeia. Nu am mulți... eu tot
mănânc din ei... mai fac ceva, mai culeg un ciorchine...
—Păi, să ne apucăm de treabă, că timpul nu stă în
loc, iar noi trebuie să mergem la Felipe, la rochiile alea, ori nu știu eu ce
altceva mai zicea Pipirina.
—Pipirina?! A sărit femeia ca fulgerată. Felipe?!
A reacționat ea mai repezită.
—Cine-i Felipe? S-a grăbit Vladimir să o întrebe.
—Oh, mai bine nu mai zic nimic! Vă las, că nu-i
de mine!... Poate mă aude careva că vorbesc despre asta și iese cu zarvă. Le-a
zis bătrâna pe o voce joasă, care parcă voia să încheie acea discuția
periculoasă.
—Dar cine-i Felipe? A insistat Vladimir să
scormonească, interesat peste măsură.
—E băiat bine și la locul lui, da’ nu-i frumos să
vorbești despre nimeni așa, fără ca ei să fie de față! Le-a zis femeia cu
merele, însă Vladimir nu s-a oprit.
—Eu vreau doar să știu cine-i! I-a explicat el ce
anume-l intriga.
—Nu-i băiat rău... nu-i urât... nu-i leneș...
nu-i... A căutat ea să zică, doar că Vladimir a oprit-o în fel destul de
nepoliticos.
—Dar ce îi? Nu ce nu-i... A întrebat-o el stârnit
bine.
Femeia i-a observat stările ce nu-i permiteau să
treacă peste nevoia de a afla cine-i Felipe, așa că s-a decis să-i explice în
pas alert, cu descrieri scurte, cam ce știa ea, pentru ca ei să poată să
termine treaba de care s-au legat și să ajungă în timp la celelalte îndatoriri,
pe care ei le aveau. Ea știa cam multe, tocmai din acest motiv îi venea destul
de greu să zică doar puține.
—Nu știu prin ce împrejurări Pipirina a înțeles
că Felipe o pețește și s-a bucurat, doar că ea zice că el s-a răzgândit și că
ea-i partea rănită ce nu știe cum să treacă peste acel zâmbet mișel al lui.
—Dar cine-i el mai exact? A repetat Vladimir
întrebarea ce nu-i dădea pace. Tot ce a putut femeia să-i răspundă a fost
faptul că e din familie bună și că tineri ca el sunt greu de găsit.
După ce a săpat câțiva metri de cartofi, mâinile
lui Miriam aveau deja bătături; asta, în timp ce ea se descria de la distanță
ca fiind o fată bine obișnuită cu munca din greu. Poate că pielea ei era mai
fragedă...
—Terminăm de cules ce am săpat, adică ce avem
scos deja deasupra, iar pentru restul putem să venim mâine. A propus Vladimir.
—Nici gând! A reacționat Miriam categoric. Terminăm
azi totul!
—Dar trebuie să ne pregătim pentru prânz, baie,
târg... I-a amintit el, îngrijorat de faptul că la cât de repede se mișca
soarele pe deasupra lor, ei nu ar fi avut timp suficient să termine.
—Dacă ne grăbim mai avem și timp de așteptat. I-a
explicat Miriam liniștită.
—Nu-i altfel... cu tine nu se poate! A bolborosit
Vladimir și a continuat să sape după cartofi cu o pornire și mai mare.
După o oră în care niciunul dintre ei nu a zis
nimic, toți cartofii erau deja săpați și împrăștiați pe deasupra rândurilor.
—Ți-am zis eu că terminăm! S-a lăudat Miriam.
—Mai este... A îngânat Vladimir prins în muncă,
oarecum abia disponibil să-i răspundă.
—Mai avem merele, știu... A zâmbit Miriam, după
care s-a făcut iar liniște între ei.
În vârticușuri de vânt, frunzele se ridicau în
aer a toamnă deja bine instalată.
—Mai lăsați, că termin eu ce a mai rămas!... Le-a
zis stăpâna grădinii, după ce s-a apropiat de ei, ținând în mână o ulcică cu
apă proaspătă.
—Dar am terminat deja!... I-a spus Miriam
bucuroasă, după care a întrebat-o: Unde să ducem ceea ce am cules?
—Mă ocup eu de restul. Voi ați făcut chiar mai
mult decât mi-aș fi putut închipui, iar pentru asta, vă mulțumesc mult! Le-a
mulțumit femeia.
Fără să mai zăbovească, Vladimir s-a grăbit să
propună să plece de-acolo ca să se pregătească pentru evenimentele ce erau
plănuite pentru ziua respectivă. Miriam de data asta s-a pus de-acord, însă nu
înainte de a-și lua cu ea bine meritata porție de mere proaspăt culese din
copac.
—Acum nu că aș vrea să te cert, dar vezi tu,
pentru merele tale am cam intrat în probleme!... A încercat Vladimir să o facă
să conștientizeze, iar asta, pe cât de blajin posibil, ca nu cumva să pară
nervos pe situație.
—Ce fel de probleme? Că nu înțeleg... S-a pus
Miriam nedumerită.
—Păi, suntem în contra timp. I-a explicat el concis.
—Nu-i chiar așa grav!... Ai să vezi că nu e chiar
atât de grav!... L-a liniștit ea.
—Să ai grijă mare ca nu cumva Stor să vină cu noi
la târg! Nu doar din cauză că l-am putea pierde, ci mai mult pentru că...
—Că-i murdar? I-a rupt Miriam vorbele din gură,
căci ea realiza felul în care ei vedeau lucrurile.
—Pentru că...
—Îi fac baie și lui, dacă e nevoie... S-a
încăpățânat ea.
—E mai bine să nu avem grija lui!... Dacă poți să
mă înțelegi!... A căutat Vladimir să o domolească. Miriam a priceput, doar că o
anume tristețe i-a cuprins stările lăuntrice, de parcă nu se mai simțea
confortabil de nici un fel în acea parte de lume; iar asta nu din cauza
locului, ci mai mult din cauza pretențiilor impuse, cărora ea nu le găsea sens
de cele mai multe ori.
—Așa o să fie, el nu vine... A îngânat ea pe o
voce ce descria perfect stările ei de spirit.
De dincolo de ușa încăperii în care s-a băit,
Miriam a ieșit cu mult mai frumoasă decât în toate dățile de până atunci; până
și rochia ce i-a fost oferită de data asta, i se potrivea cu mult mai bine.
—Te vezi altfel!... A remarcat Vladimir.
—M-a ajutat Felisa să-mi aranjez părul, ea știe
să împletească altfel... I-a povestit Miriam.
Vladimir nu a contenit să o țintească cu priviri
ce-i sorbeau acea drăgălășenie combinată cu expresii vioaie ale feței, de
copilă proaspăt spălată.
—Nu ne mai grăbim? L-a întrebat ea surprinsă să
vadă că nu se mai mișcă din loc.
—Mai avem cinci minute. I-a răspuns Vladimir cu
un zâmbet luminos, reflectat din miez de ochi.
—Ne așezăm la masă și așteptăm acolo, așa cum am
făcut și atunci când am ajuns prima dată. A propus Miriam. Vladimir nu s-a
dezmeticit din prima ce anume încerca ea să-i zică, așa că tot Miriam a ținut
să-și termine ideea. Ori... A vrut ea să zică.
—E bine așa, cum zici tu!... A zis el în cele din
urmă.
De data asta însă ei nu au așteptat doar cinci
minute, ci treizeci și cinci, căci Pipirinei i-a luat cu mult mai mult să se
gătească pentru acea întâlnire cu Felipe.
—Serviți! A zis ea de cum s-a așezat la masă,
după ce a intrat în salon, în pas sprinten și apăsat.
—Crutoanele s-au răcit, să le încălzim din nou,
ori le serviți așa? A întrebat bărbatul cu mustață.
Pipirina a răspuns iute.
—Ne grăbim! Ce mai contează crutoanele?! S-a
răstit ea.
—Mai este timp... A vrut Miriam să zică, doar că
Vladimir i-a făcut semn să mănânce, ca nu cumva, mai pe urmă ea să se lase
așteptată.
Prânzul s-a desfășurat rapid și în fel agitat,
obosind pe alocuri cu stări de emoții ce degajau tensiune, ori prea multă
energie.
—Vreau exact același fel de culoare la umbrelă! A
strigat Pipirina. Cum pot eu să port umbrela asta albastră, când rochia mea
este de culoare cafeniu?! Să nu se mai repete!! A cerut ea, folosind exact același
ton răstit.
—Dar... A căutat una dintre servitoare să-i zică,
însă că nu i-a fost permis.
—Era verde șters atunci!... Cu verde șters se
potrivește puțin!... A zis Pipirina, după care a continuat: Nu aveam încotro...
S-a scuzat ea. Dar în niciun caz nu pot să-mi pun nuanța asta de cafeniu, iar
mai pe urmă să-mi etalez o umbrelă albastră! A radicalizat ea la fel de răstit
ca mai adineaori, însă mai rar și nițel mai limpede.
—Eu nu vreau să port umbrelă!... I-a șoptit
Miriam lui Vladimir.
—Trebuie! I-a răspuns acesta; ea s-a uitat la el
ușor dezamăgită, căci în opinia lui, totul era o obligație la care ea trebuia
să se supună. Doar că nu era chiar așa de rău cum lăsa ea să se vadă, căci
Vladimir nu făcea nimic altceva decât să se străduiască să-l slujească în cel
mai bun și corect mod posibil pe Prințul Algerdo.
—Dar e albă... A șoptit ea în semn de scuză.
—Albul merge la orice!... S-a băgat Pipirina în
conversația lor.
—Chiar și la albastru? A întrebat Miriam pe alocuri
speriată și cu o grijă deosebită, ca nu cumva să o agite, să o facă să se
răstească și la ea, la fel cum aceasta făcuse mai adineaori cu Felisa.
—La orice! I-a răspuns Pipirina scurt. Ai
încredere în mine când vine vorba de frumusețe!... Eu știu toate trucurile!...
I-a zis ea, ciudat de prietenoasă, de parcă compania lui Miriam nu o deranja
deloc, ba chiar îi crea confort.
Lume multă era adunată la târg, iar printre
mulțimea de oameni, chiar și acolo se puteau întâlni genul de persoane ciudate,
ce rămâneau în loc, ca pietrificați, privind lung și cu ochi boldiți la Miriam.
—Izbitor!... A îngânat un moșneag înmărmurit în
urma ei și plin de uimire, în timp ce și-a mișcat degetele pe luciul
bastonului, în semn de preocupare cum că ceva înălțător lua naștere acolo.
După ce a privit roată împrejur și a analizat
locul, Miriam s-a grăbit să se îndrepte spre o tarabă cu sandale, iar mai apoi,
pașii ei sprinteni au condus-o spre un alt comerciant, ce avea căciuli
îmblănite expuse spre vânzare.
—Mai am, nu doar ce se vede. I-a spus omul
bucurat de interesul ei.
—De n-ar fi iarnă la cât de groase sunt căciulile
astea! A comentat Miriam și a plecat grăbită spre mai departe, cu același tipar
de comportament suspicios, care l-a împins pe Vladimir să o urmărească la fel
de sprinten, cu priviri bănuielnice.
—Ai spus că nu!... I-a amintit acesta dezamăgit.
—Nu i-am zis nici că iau, nici că nu iau... A
bolborosit Miriam. Arată mari... culoarea e... A încercat ea să iasă din acea
încurcătură, schimbând subiectul.
—Ce caută Stor aici?! A întrebat-o Vladimir
foarte limpede și coerent.
—Cee?! Stor?! A venit și el? A întrebat Miriam ca
și cum ea nu avea nici cea mai mică idee că Stor era acolo.
—Nu mai contează!... Cel mai important este ca
Pipirina să ajungă la Algerdo!... Căci pentru asta am venit noi aici! Oricum,
poate că ea nici nu-l observă... A liniștit-o Vladimir, după ce a văzut că fața
ei s-a întristat bine.
—Am vrut să-l las... dar a ieșit pe sub gard...
l-am dus înapoi și l-am închis acolo unde erau lemne, dar a sărit pe geam... ne
grăbeam... A explicat Miriam cu pauze lungi de ochi triști.
—Erai cu noi, după care l-ai căutat... te-am
auzit cum l-ai strigat. El nu a venit... te-ai mai uitat de câteva ori după el,
după care ai renunțat la idee... I-a povestit Vladimir varianta pe care o
văzuse el, așa că Miriam a schimbat direct subiectul.
—Poate că ție-ți plac căciulile alea... nu erau
chiar toate groase... am văzut și... A încercat ea să-l îmbuneze, numai că
Vladimir a realizat că Pipirina se uita la ei în fel lung și serios, fapt ce o
cam descria deranjată de situație; căci era umilitor pentru ea să fie lăsată în
urmă, mai ales de una singură.
—Căciulile... sunt foarte bine lucrate!... A zis
el de cum s-a apropiat de ea.
—Da, sunt... A îngânat ea scurt, iar mai apoi a
privit însetată către înainte, focalizând un punct mai îndepărtat; deodată cu
acel gest, ea a rostit pe un ton mai discret: Este acolo... A zis ea, iar în
același instant s-a întors brusc și a început să răscolească ager printre
rochiile înghesuite pe umerașe.
—Câtă plăcere să ne întâlnim atât de întâmplător,
în acest loc superb și atât de perfect organizat! A salutat Felipe, care s-a
apropiat de ei în pași rari și executați în fel ritmat.
—Nu chiar întâmplător... A îndrăznit Miriam să
comenteze.
—Oo, vai! Dar ce văd eu aici? A întrebat el, cu o
uimire aparentă, expusă aievea pe chip, ce nu părea să fie cauzată de
Pipirinei, ci chiar de Miriam.
Fata nu i-a priceput șiretlicul lui ispititor și
a căutat roată împrejur, pentru a-și putea da seama la ce anume făceau referire
cuvintele lui.
—Oo, da!... Ce greșeală! Au amestecat atât de
multe culori pe raft!... Dar albul se potrivește!... A zis ea, după care a
căutat să închidă acea discuție, ce o intimida destul de mult, privind către
altă parte, în fel ce o descria foarte puțin interesată de magnifica lor
întâlnire.
—Albul este o culoare spectaculară! A completat
Felipe, după care s-a aplecat să-i caute mâna și să i-o sărute.
Miriam a boldit ochii și s-a întors fulgerător cu
spatele, căutând sprinten printre rochii; așa că Felipe a renunțat la gest,
continuând să facă același lucru cu Pipirina, care se vedea de la distanță mai
mult decât cucerită de acea senzație creată de respectul primit din partea lui.
—Alege! Eu plătesc! S-a oferit Felipe, văzând-o
pe Miriam atât de înfocată și interesată de cumpărături.
—Doar mă uit... Și-a întors ea capul să-i
explice.
—Dar invit! A insistat el.
—Eu cu invitațiile nu prea am timp... poate că
dacă eram de pe-aici... A încercat ea să zică ceva și să nu pară needucată.
—Vai, dar cât de multă amabilitate! A observat
Pipirina.
—Ceva tipic pentru mine!... A răspuns Felipe cu o
privire ușor arogantă și cu o mimică a feței ce nu-l descria cum că ar
respinge-o, dar nici nu-l arăta disponibil.
—Măcar numele!... A insistat el să caute vorbă cu
Miriam, care și-a întors capul și l-a privit nedumerită.
—Miriam, din partea Prințului Algerdo. A răspuns
Pipirina în locul lui fetei.
—Aa, deci călătorim împreună!... A zâmbit Felipe
cu o lumină aparte împrăștiată pe chip.
—Da, mergem cu toții, după cum știm deja că s-a
stabilit. S-a băgat Vladimir în discuție, căci mai că începea să se simtă
exclus din acea scenă.
Pregătirile Pipirinei pentru târg și toate
emoțiile de dinainte, ar fi descris un eveniment major, doar că după ce Felipe
s-a îndepărtat de ele, toată amploarea evenimentului s-a strâmtorat, iar ei
s-au retras mai mult decât degrabă din acea zonă.
—Asta nu ne trebuie!... Pe asta, pune-o deoparte!...
A început Pipirina să selecteze printre bagajele prea multe și să mai renunțe
la lucruri.
—A venit Felipe!... A înștiințat-o bărbatul cu mustață,
cu capul lungit de după ușă.
—Serviți-l cu ceai, cu o prăjitură... oh, ce
dezordine!... S-a agitat Pipirina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu